Omorul calificat (art. 189)

Art. 189 Omorul calificat

(1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a. cu premeditare;

b. din interes material;

c. pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

d. pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

e. de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;

f. asupra a două sau mai multor persoane;

g. asupra unei femei gravide;

h. prin cruzimi, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. 

(2) Tentativa se pedepsește. 

COMENTARIU

Spre deosebire de reglementarea anterioară infracţiunea de omor are o singură formă calificată şi nu două, fiind eliminat omorul deosebit de grav (art. 176 C. pen. 1969). De la această infracţiune au fost păstrate unele circumstanţe, fie în forma în care se regăseau în legislaţia anterioară, fie într-o formă diferită. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu unele dintre circumstanţele de la omorul calificat (art. 175 C. pen. 1969).                                                               

În ceea ce priveşte analiza acestei infracţiuni, cele discutate la infracţiunea de omor, sunt valabile şi pentru această infracţiune, astfel că aici ne vom ocupa strict de analiza circumstanţelor ce dau acestei fapte caracterul calificat.                                                                                 

a) Omorul comis cu premeditare. În sensul obişnuit al cuvântului, o faptă premeditată înseamnă o acţiune îndelung gândită sau desfăşurată pe baza unei deliberări anterioare, a unei chibzuinţe anticipate[1].              

În doctrina penală[2], premeditarea este considerată ca o reacţie pur subiectivă, constând într-o chibzuire mai îndelungată şi într-o stare de relativ calm cu privire la acţiune (inacţiune), timpul, locul şi modul de comitere a faptei precum şi trecerea unei perioade de timp de la luarea hotărârii până la punerea ei în executare,  pentru a exista cât mai multe şanse să se producă urmarea dorită.                                         

Ţinând cont de cele prezentate, putem spune că pentru a exista premeditarea trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii:                                                                                              

1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a comite omorul şi până la momentul propriu-zis al comiterii. Durata acestui interval de timp nu este fixă şi nici nu poate să fie stabilită anterior, deoarece în fiecare caz concret se va stabili dacă este îndeplinită condiţia, organele ţinând cont şi de făptuitor, deoarece, de la caz la caz, persoanele pot avea nevoie de mai mult sau mai puţin timp pentru a pune la cale comiterea infracţiunii.                                    

În orice caz, acest interval de timp trebuie să fie suficient de mare pentru a se putea stabili că este vorba de o deliberare anterioară a persoanei şi nu de o decizie luată pe moment.

Practica judiciară a considerat că este îndeplinită această condiţie în situaţia inculpatului care, în urma unui conflict avut cu victima, a mers acasă şi, după ce   s-a înarmat cu un cuţit, a revenit  la locul unde ştia că se află aceasta, a pândit-o o oră şi la apariţia acesteia, i-a aplicat o lovitură cu cuţitul în inimă[3].                                                               

În sens contrar, s-a statuat că intervalul de timp nu a fost suficient pentru a se putea reţine premeditarea în situaţia în care inculpatul, după ce s-a insultat şi îmbrâncit reciproc cu victima aflată în stare de ebrietate, fiind despărţiţi de cei prezenţi, inculpatul a plecat spre casă, unde a luat un par şi s-a deplasat în apropierea locuinţei victimei pe care a aşteptat-o 20-30 minute, iar la sosirea acesteia i-a aplicat o lovitură în regiunea capului şi mai multe în zona picioarelor, cu consecinţa decesului acesteia[4].            

2) efectuarea unor acte de pregătire materială în vederea comiterii faptei. Actele trebuie să constea în procurarea instrumentelor necesare comiterii acţiunii (achiziţionarea pistolului, ascuţirea lamei toporului), strângerea de informaţii în legătură cu victima (pândirea victimei) etc.

Aceste acte trebuie realizate în intervalul de timp cuprins între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi momentul săvârşirii faptei[5].                                                                            

3) activitatea psihică a făptuitorului de gândire asupra modului în care va comite infracţiunea. Făptuitorul, în intervalul de timp dintre momentul luării rezoluţiei infracţionale şi momentul comiterii infracţiunii, trebuie să mediteze, să se gândească la cea mai bună metodă de a comite omorul.                              

Instanţa Supremă a considerat că sunt îndeplinite condiţiile premeditării atunci când ameninţarea repetată a unei persoane cu moartea, o durată mai mare de timp, este urmată de deplasarea inculpatului înarmat cu topor şi cuţit la domiciliul victimei şi uciderea acesteia[6].

Premeditarea nu poate fi reţinută în situaţia în care făptuitorul nu a putut să mediteze, să cântărească posibilităţile de realizare a hotărârii luate[7].                                         

În practică, s-a stabilit că nu poate fi reţinută ca omor comis cu premeditare fapta inculpaţilor care, în urma unui incident cu victima, produs întâmplător la întâlnirea lor cu aceasta, în afara localului unde se aflaseră împreună, folosind ciomegele şi cuţitul care le aveau asupra lor, deoarece inculpaţii nu au fost în situaţia de a medita cu privire la săvârşirea infracţiunii, asupra timpului, locului şi mijloacelor de realizare a faptei[8].                   

Pentru a se putea reţine premeditarea, cele trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. În caz contrar, agravanta va fi înlăturată, iar fapta comisă va constitui infracţiunea de omor în formă simplă.            

Premeditarea poate fi reţinută chiar dacă s-a reţinut în aceeaşi cauză şi provocarea, sau dacă se stabileşte că făptuitorul era în stare de beţie completă voluntară şi chiar şi în situaţia în care făptuitorul s-a aflat în eraore cu privire la identitatea victimei.                                    

În literatura de specialitate, pe lângă teoria prezentată, denumită şi teoria obiectivă, susţinută de majoritatea doctrinei, a mai apărut o teorie- teoria subiectivă.                             

Adepţii acesteia[9], au susţinut că pentru a se putea premeditarea sunt suficiente două condiţii:                    

- existenţa unui interval de timp între luarea rezoluţiei infracţionale;             

- stabilirea existenţei actului de chibzuinţă în acest interval de timp.            

În favoarea acestei opinii s-a argumentat că actele preparatorii nu constituie elemente componente ale premeditării, ele fiind elemente de probă cu ajutorul cărora se poate dovedi premeditarea.             

Adepţii acestei teorii preiau sensul literal al cuvântului premeditare şi anume gândire anticipată asupra unei activităţi viitoare.                                                                               

În ceea ce ne priveşte nu suntem de acord cu această opinie şi considerăm că premeditarea, în sens juridic înseamnă mai mult decât o gândire anticipată şi de aceea, nu este suficient să se stabilească doar faptul că infractorul s-a gândit să acţioneze într-un anume fel într-un anumit interval de timp, ci trebuie să efectueze şi anumite acte de pregătire, adică hotărârea infracţională să se transpună într-o activitate concretă.                                                    

Numai astfel se poate stabili fără dubiu că făptuitorul a premeditat fapta de omor. 

b) Omorul comis din interes material.  Legiuitorul penal a considerat că cel care ucide o persoană pentru a dobândi un avantaj patrimonial denotă o periculozitate crescută, reprezintă un pericol pentru societate, astfel că a introdus între circumstanţele care agravează fapta de omor şi omorul comis din interes material.                                                                            

Interesul material îl constituie orice avantaj patrimonial pe care făptuitorul îl poate avea de pe urma morţii victimei.                                                                                                         

El poate consta în bunuri, bani, avantaje la locul de muncă, stingerea unei datorii, ş.a. şi, făptuitorul le dobândeşte pe cale aparent legală.                                                                 

În practică s-a statuat că în cazul omorului săvârşit din itneres material, autorul acţionează cu convingerea că, săvârşind omorul, interesele sale materiale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală, ori că banii sau lucrurile victimei îi vor reveni de drept[10].                     

Într-o altă situaţie s-a stabilit că fapta inculpatului de a-şi ucide soţia, hotărârea de divorţ nefiind definitivă, s-a comis cu premeditare şi din interes material, întrucât autorul a reflectat asupra curmării vieţii victimei, a gândit asupra ascunderii urmelor infracţiunii şi că el a fost preocupat că în urma partajului va rămâne fără o parte din bunuri, despre care afirma că îi aparţine în totalitate, soţia neavând nici o contribuţie[11].                                                     

Nu este necesar ca folosul material ce îl urmăreşte făptuitorul prin comiterea infracţiunii să fie realizat ci este suficient ca la momentul comiterii omorului mobilul să fi existat.

Omorul se va considera ca fiind comis din interes material atunci şi când acţiunea inculpatului care urmărea uciderea unei persoane în realizarea unor interese materiale nu a dus la uciderea acelei persoane ci a alteia[12].                                                                                 

Cu alte cuvinte, agravanta poate fi reţinută şi în cazul infracţiunii deviate, atât în cazul erorii asupra identităţii persoanei (error in personam), cât şi în cazul mânuirii defectuoase a instrumentului vulnerant (aberratio ictus), deoarece mobilul este cel care a stat la baza luării rezoluţiei infracţionale.                

Agravanta nu va putea fi reţinută dacă omorul este comis din alte motive, precum răzbunarea sau gelozia, chiar dacă moartea victimei i-ar aduce făptuitorului un avantaj material[13].

Această circumstanţă este personală, ea priveşte latura subiectivă a infracţiunii şi, prin urmare nu se răsfrânge asupra participanţilor la infracţiune decât în măsura în care se stabileşte că şi ei au comis fapta din acelaşi motiv ca făptuitorul, deci, din interes material.            

c) Omorul comis pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la tragerea la răspunderea penală sau de la executarea unei pedepse. În ceea ce priveşte agravanta prevăzută de art. 189 lit. c) NCP, se poate observa o diferenţă faţă de legislaţia anterioară în sensul că circumstanţa avea următoarea formă: „pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse”.                                         

Răspunderea penală poate fi definită ca fiind o instituţie juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice, care formează obiectul dreptului penal şi, care se nasc în sfera activităţii de tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, săvârşind infracţiuni.                                                            

Această activitate se desfăşoară de autorităţile publice în temeiul legii şi este guvernată de principii proprii având drept scop apărarea valorilor sociale esenţiale, în vederea promovării ordinii juridice şi a binelui public        .                                                                       

Tragerea la răspundere penală reprezintă un fenomen complex, care în practică se concretizează în câteva etape: arestarea, începerea urmăririi penale, dobândirea calităţii de inculpat a învinuitului, pronunţarea hotărârii de condamnare, executarea pedepsei şi expirarea termenului antecedentului penal.                  

Se poate deci, observa că noua reglementare este binevenită, ea fiind mult mai detaliată decât cea actuală, care cuprinde urmărirea, arestarea şi executarea pedepsei.                

d. Omorul comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni. Agravanta este condiţionată de scopul pe care făptuitorul îl urmăreşte, adică înlesnirea comiterii unei infracţiuni sau ascunderea unei infracţiuni pe care acesta a comis-o.                         

În textul legal nu se face nicio limitare în privinţa infracţiunilor care ar putea fi ascunse sau a căror comitere ar putea fi înlesnită prin comiterea omorului, astfel că putem concluziona că se încadrează în dispoziţiile acestui articol orice infracţiune.        

Nu are nicio relevanţă împrejurarea  dacă făptuitorul a participat sau nu la comiterea infracţiunii pe care a ascuns-o sau a cărei comitere a înlesnit-o uciderea persoanei. Nu contează nici calitatea pe care acesta o are în cadrul infracţiunii ascunse sau a cărei comitere a fost înlesnită.

Nu prezintă importanţă nici dacă scopul a fost atins sau nu sau dacă infracţiunea s-a consumat sau a rămas în faza de tentativă[14].                                                                              

De asemenea, dacă infracţiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost comisă de autorul omorului, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni[15].                                            

e. Omorul comis de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor. Agravanta există atunci când subiectul activ este calificat, acesta fiind o persoană care anterior a mai comis un omor.            

Agravanta se justifică prin aceea că făptuitorul dă dovadă de persistenţă în activitatea infracţională, el având un antecedent pentru  acelaşi tip de infracţiune, dovedindu-se astfel, că prezintă un o periculozitate sporită pentru societate.                                                                    

Pentru reţinerea agravantei nu contează calitatea pe care făptuitorul a avut-o când a comis primul omor. De asemenea nu interesează nici dacă a fost reabilitat[16] şi nici dacă a intervenit amnistia, prescripţia sau dacă există circumstanţe atenuante sau vreo cauză care înlătură caracterul penal al faptei.                                                                                                        

Nu vor intra în conţinutul noţiunii „alt omor” faptele care nu sunt incriminate în legea penală sub denumirea de omor şi anume: uciderea din culpă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,etc.[17].                                                                                                  

Circumstanţa este personală astfel încât ea nu se va răsfrânge asupra celorlaţi participanţi la comiterea infracţiunii decât în situaţia în care şi aceştia au mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la această infracţiune.                                                                 

Trebuie menţionat şi faptul că odată cu adoptarea acestei forme a agravantei s-a pus capăt şi controverselor iscate în doctrină şi practică în reglementarea anterioară, când o parte înţelegea să aplice agravanta atât pentru forma consumată a infracţiunii cât şi pentru tentativă, iar cealaltă parte, nu o aplica decât pentru forma consumată.                                                                    

f. Omorul comis asupra a două sau mai multor persoane. Agravanta este condiţionată de numărul de victime ale infracţiunii.                                                                       

Astfel, pentru a putea fi reţinută, trebuie să fie două sau mai multe victime ale omorului comis de către făptuitor. Pericolul social foarte ridicat al faptei derivă în acest caz din numărul persoanelor ucise şi din temerea pe care o inspiră persoana făptuitorului.                         

Dacă uciderea unei persoane constituie ea însăşi o faptă gravă, este firesc ca uciderea mai multor persoane să constituie o faptă deosebit de gravă care prezintă un grad de pericol social sporit[18].                                                                                                                      

Această agravantă se referă la pluralitatea de victime ale infracţiunii şi ia în considerare omorul comis asupra a două sau mai multe persoane comis prin aceeaşi acţiune sau prin diferite, dacă s-a produs cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare.

Circumstanţa este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut modul în care va acţiona autorul.    

Textul legal nu oferă mai multe detalii în legătură cu această agravantă, astfel că s-au format două curente de opinie.                                                                                    

1. O parte a teoreticienilor[19] a statuat că moartea a două sau mai multe persoane trebuie să fie rezultatul unei singure acţiuni, cum ar fi punerea de otravă în mâncare, sau folosirea unei explozii care cauzează moartea a două sau mai multe persoane.                                       

2. O altă parte a teoreticienilor consideră că agravanta poate fi reţinută şi dacă moartea a două sau mai multe persoane se produce prin acţiuni diferite însă în aceeaşi împrejurare.            

În ceea ce ne priveşte suntem de acord cu cea de-a doua opinie. Aceasta o  considerăm a fi corectă, deoarece, prin interpretarea in extenso a textului legal concluzionăm că trebuie să se reţină agravanta şi dacă făptuitorul ucide două sau mai multe persoane prin acţiuni diferite însă în aceeaşi împrejurare, altfel, s-ar ajunge ca acestuia să nu îi fie aplicată o justă sancţiune, proporţională cu rezultatele faptei sale.                                                                            

În plus făcând aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus- unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem, statuăm că deoarece legiutorul nu a prevăzut în textul legal în ce mod se va aplica agravanta, putem să o aplicăm şi pentru cazurile în care moartea a două sau mai multe persoane se produce prin acţiuni diferite., cu scopul de a acoperi o paletă mai largă de încălcări ale legii penale.                                                        

De altfel, şi fostul Tribunal Suprem, printr-o decizie de îndrumare a recomandat instanţelor să aplice textul legal în acest sens[20].

g. Omorul comis asupra unei femei gravide. Circumstanţa agravantă se referă de această dată la subiectul pasiv al infracţiunii, femeia gravidă. Gradul de pericol social este unul sporit, deoarece prin uciderea unei femei gravide se suprimă viaţa acesteia şi, în acelaşi timp produsul de concepţie.                                                                                                  

Cu toate că fătul, în legislaţia noastră nu este considerat o persoană în viaţă, putem considera că acesta reprezintă o „viaţă în devenire[21]”, astfel că făptuitorul prezintă o periculozitate crescută şi dă dovadă de lipsă de respect pentru viaţa umană.                            

Starea de graviditate trebuie să fie reală. În situaţia în care făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, însă în realitate aceasta nu era, agravanta nu se va  putea reţine.                  

De asemenea, pentru a se putea reţine, făptuitorul trebuia ca la momentul comiterii faptei să fi cunoscut că victima este o femeie gravidă.                                                           

Cunoaşterea de către făptuitor a acestei circumstanţe se va stabili în concret, în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze.

h. Omorul comis prin cruzimi. Această sintagmă nu a fost explicată de legiuitor, astfel că a revenit doctrinei şi a practicii judiciare sarcina de a o defini.                           

Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mari, prelungite în timp, care depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de ucidere[22].                                                                                   

Fostul Tribunal Suprem, a stabilit prin cruzimi trebuie să se înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice victimei, dar şi aspectul de ferocitate, ieşit din comun, cu care infractorul comite omorul, trezind în conştiinţa cxelor ce iau la cunoştinţă de această faptă un sentiment de oroare[23].                                                                                                         

Într-o altă decizie, aceeaşi instanţă a statuat că prin cruzimi se înţelege o acţiune violentă săvârşită într-un mod neomenos, nemilos, cu ferocitate, care inspiră oroare, groază, atât victimei, cât şi persoanelor în a căror prezenţă se săvârşeşte ori care află pe alte căi de comiterea ei[24].                                                                                                                              

În practică s-a stabilit că reprezintă infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită prin cruzimi, uciderea victimei prin lovituri aplicate cu pumnul[25], prin lovituri cu o curea pe tot corpul[26], sau  fapta inculpaţilor de a lovi cu totprul şi cu parul cu o deosebită intensitate, pe o durată mare de timp şi pe aproape toată suprafaţa corpului şi lăsarea victimei pe timpul nopţii în zăpadă[27].                                                                                                            

Suferinţele victimei pot fi atât de natură fizică cât şi psihică. Nu prezintă importanţă dacă suferinţele au dus la moartea victimei sau doar au fost folosite pentru a chinui victima[28], ele trebuind totuşi să fie anterioare omorului.

1. TENTATIVA ŞI CONSUMAREA.                                                                  

1.1 Actele preparatorii sunt posibile, dar legiuitorul a ales să nu le pedepsească.   

1.2 Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în conformitate cu dispoziţiile art. 189 alin. (2).                                                                                                                                              

1.3 Consumarea are loc în momentul producerii morţii victimei sau victimelor.     

2. SANCŢIUNE. Omorul calificat este pedepsit cu detenţiune pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.              

3. ASPECTE PROCESUALE. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de judecată în primă instanţă revine, conform art. 36 alin. (1) lit. a), tribunalului.    

---

[1] Vasile DOBRINOIU, Drept penal. Partea specială, vol. I, Teorie şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.84.

[2] Matei BASARAB, Drept penal, partea generală, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1976, p. 50

[3] Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 862/1985, în Constantin SIMA, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p. 287.

[4] C.A. Iaşi, secţ. pen. dec. nr. 89/1999, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 89-90

[5] Tudorel TOADER, Drept penal. Parte specială, ed. a 3-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 40.

[6] Î.C.C.J. secţ. pen., dec. nr. 4582/2005, www.scj.ro.

[7] Gheorghe ALECU,  Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială, Ovidius University Press, Constanţa, 2010, p. 303.

[8] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2997/1974, , în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 308

[9] Oliviu Augustin STOICA, Drept penal special, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 70. 

[10] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1321/1977, Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 283.

[11] Î.C.C.J. secţ. pen., dec. nr. 2047/06.06.2008 www.scj.ro.

[12] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1721/1981, în Constantin SIMA, op.cit., p.288.

[13] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1004/1987, în R.R.D. nr. 3/1988, p.71.

[14] Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 388/1979, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1982, p. 281.

[15] Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 216/1979, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1982, p. 282.

[16] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2899/1976, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1982, p. 289.

[17] Ruxandra RĂDUCANU, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 59.

[18] Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, Ion OANCEA, Iosif FODOR, Nicoleta ILIESCU, Constantin BULAI, Rodica STĂNOIU, Victor ROŞCA, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol III, Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p.198.

[19] Vintilă DONGOROZ, ş.a., op. cit., p. 198, Octavian LOGHIN, Tudorel TOADER, Drept penal român. Partea specială, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Casa de editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2001, p. 104.

[20] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 4/1970, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1977, p. 309.

[21] Ruxandra RĂDUCANU, op.cit., p. 61.

[22] Octavian LOGHIN, Tudorel TOADER, op. cit., p. 104.

[23] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 9/1970, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1977, p. 309.

[24] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 18/1980, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1982, p. 284.

[25] C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 3765/17.10.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 1999, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeş, p.225.

[26] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 29/1975, în  Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1977, p. 309.

[27] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.986/19.05.1977, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1977, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, pp. 259-260.

[28] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 3696/1973, în  Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1977, p. 310.