Drept: iulie 2013

Expertiza balistică a muniţiilor

Autor: Gheorghe Floroiu

iunie-iulie 2013

Balistica judiciară este o ramură a criminalisticii care se ocupă cu cercetarea armelor de foc, muniţiilor acestora şi urmelor împuşcăturii, produse cu prilejul folosirii lor, în afara cadrului legal[1]. Prin cercetarea armelor şi muniţiilor folosite, precum şi a urmelor produse de acestea în momentul folosirii se urmăreşte identificarea autorilor infracţiunilor comise cu arme de foc şi tragerea la răspundere penală a acestora.

Armele au fost definite ca dispozitive a căror funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una din categoriile prevăzute în mod expres de lege[2].

Armele de foc sunt armele al căror principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături. Sunt asimilate armelor de foc, ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc[3].

Armele de foc se pot clasifica după mai multe criterii, însă vom aminti numai câteva dintre acestea:

- după destinaţie: arme militare, arme de apărare apropiată, arme de vânătoare, arme sportive sau de tir şi arme cu diverse destinaţii speciale.

- după modul de funcţionare: arme simple, arme cu repetiţie, arme semiautomate şi arme automate.

- după construcţia canalului ţevii: arme cu ţeava lisă, arme cu ţeava ghintuită şi arme cu ţevi combinate.

- după calibru: arme cu calibru mic, arme cu calibru mijlociu şi arme cu calibru mare.

- după lungimea ţevii: arme cu ţeava lungă, arme cu ţeava mijlocie şi arme cu ţeava scurtă.

- după modul de fabricaţie: arme de construcţie industrială şi arme de construcţie artizanală

Deoarece în această lucrare ne vom referi la muniţii vom da şi definiţia muniţiilor, astfel cum a înţeles legiuitorul.

Muniţia reprezintă un ansamblu format din tub cartuş, încărcătură de azvârlire, capsă de aprindere şi, după caz proiectil[4].

Muniţiile armelor de foc sunt denumite cartuşe şi se deosebesc între ele în funcţie de caracteristicile canalului ţevii, după calibrul acestora şi în raport de destinaţia armei pentru care sunt fabricate[5].

Diferitele cartuşe folosite de armele de foc trebuie bine cunoscute, deoarece, în majoritatea cazurilor ele sunt singurele elemente rămase la locul comiterii infracţiunii, alături de urmele formate de acestea.

Calibrul. În clasificarea armelor şi proiectilelor un rol important îl are calibrul prin care se înţelege o măsurătoare în milimetri a diametrului orificiului de ieşire al ţevii sau proiectilului[6].

Calibrul proiectilelor se stabileşte în funcţie de arma pentru care este folosit. Astfel, avem proiectile de calibre mici- până la 6,35 mm, proiectile de calibre mijlocii- între 6,35 mm şi 9,00 mm şi proiectile de calibre mari- peste 9,00 mm. La armele cu ţeava lisă, calibrul se apreciază după criteriul numărului de alice ce se fabrică dintr-un pfunt englezesc. Calibrul 12 corespunde diametrului de 18,5 mm.

În funcţie de caracteristicile canalului ţevii, cartuşele se împart în cartuşe pentru arme cu ţeavă ghintuită şi cartuşe pentru armă cu ţeavă lisă. Această clasificare prezintă o mare importanţă pentru expertul criminalist, el putând astfel la o simplă examinare a caracteristicilor unui glonţ să stabilească tipul de armă folosit.

A. Cartuşele armelor cu ţeavă ghintuită (fig. 1)

a) Glonţul este acea parte a cartuşului care, prin proiectare, creează efectul urmărit al împuşcăturii[7].

El se fabrică din plumb, oţel sau încărcături speciale. Are o greutate mare comparativ cu volumul pentru a putea atinge viteze şi distanţe mari. Acesta are şi o formă aerodinamică din aceleaşi motive.

Pentru ca la impactul cu corpuri dure să nu se deformeze s-a recurs la cămăşuirea acestora în întregime sau în parte. De asemenea, gloanţele pot să nu fie îmbrăcate cu această cămaşă protectoare. Această cămaşă va fi confecţionată dintr-un metal mai rezistent, de obicei fiind folosit fierul, oţelul, cupru roşu, dar şi din aliaje de nichel şi zinc sau cupru şi nichel (melchior), oţel moale placat cu tombac, oţel nichelat, etc.

Diametrul unui glonţ este mai mare decât cel al calibrului ţevii cu cca. 0,30 mm, pentru a se reduce pierderile de gaze în favoarea forţei sale cinetice[8].

b) Tubul cartuşului uneşte într-un întreg toate părţile acestuia şi, totodată conţine încărcătura de pulbere.

Tubul cartuşului are o formă cilindrică, având un capăt deschis în care este fixat glonţul şi altul închis, care este denumit rozetă .

În partea inferioară a acestuia se află o margine sau un şanţ care serveşte la extracţia tubului după expulzarea glonţului.

Tubul este fabricat din metal rezistent sau aliaj, avându-se în vedere maleabilitatea, rezistenţa sau oxidarea redusă a acestuia.

În prezent se confecţionează tuburi din material plastic pentru armele de foc cu glonţ, însă producerea şi comercializarea lor se află sub control. Aceste tuburi se autodistrug odată cu arderea încărcăturii explozive, iar resturile lor nu mai păstrează urmele specifice mecanismului de dare a focului, de extragere şi de alimentare[9].

c) Capsa se găseşte în rozeta tubului, iar în urma lovirii percutorului produce flama necesară aprinderii substanţei explozive (stibiat de plumb sau fulminat de mercur).

d) Pulberea sau praful de puşcă reprezintă ultima parte a cartuşului. Aceasta, prin ardere, dezvoltă o mare cantitate de gaze ce produc presiune care pune în mişcare proiectilul, acesta fiind eliminat pe canalul ţevii.

Pulberea poate fi de două feluri: neagră şi albă.

Pulberea neagră sau cu fum se compune dintr-un amestec de azotat de amoniu, sulf şi cărbune. Ea se prezintă sub formă de granule de formă neregulată care ard cu flacără mare, degajă mult fum şi formează o mare cantitate de reziduuri[10].

Pulberea albă, coloidală sau fără fum se prezintă sub două variante:

- pulbere pe bază de nitroceluloză, formată din bumbac amestecat cu acid azotic sau acid sulfuric concentrat, transformată în granule prin gelatinizare;

- pulbere pe bază de nitroglicerină piroxilată, obţinută prin vidarea glicerinei de apă într-un amestec cu acid sulfuric şi acid azotic concentrat[11].

B. Cartuşele armelor cu ţeavă lisă (fig. 2)

Între cartuşele pentru armele cu ţeava ghintuită şi cele pentru armele cu ţeava lisă nu este mare diferenţă. La părţile componente ale cartuşelor folosite pentru armele cu ţeava ghinuită se adaugă bura şi rondela.

a) Proiectilele pot fi: gloanţe, alice, mitralii şi poşe.

Gloanţele pentru aceste arme pot fi breneke, ideal şi bilă[12].

Alicele, au formă sferică şi sunt confecţionate, de regulă din plumb. În prezent, o mare răspândire au şi cele din oţel. Au o greutate de până la 0,8 grame şi diametrul între 2 şi 5 mm. Se întâlnesc la muniţia de vânătoare, dar şi cu altă destinaţie. Mitraliile sunt alice mai mari, ce depăşesc 5,5 mm în diametru.

Poşele sunt alice confecţionate artizanal.

b) Tubul cartuşului la armele cu ţeava lisă are formă cilindrică şi este confecţionat din metal, carton presat sau material plastic.

Când este confecţionat din carton presat, partea posterioară (rozeta) este metalică şi în ea este fixată capsa.

c) Capsa la armele cu ţeava lisă conţine ca şi cea de la cartuşele pentru armele cu ţeava ghintuită un exploziv puternic, sensibil la acţiunile mecanice (stibiat de plumb sau fulminat de mercur).

Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de către percutor şi spargerea acesteia pe nicovală[13].

d) Pulberea se poate prezenta sub două forme, însă cel mai des întâlnită este pulberea cu fum sau neagră.

e) Bura se confecţionează din pâslă, sau la cartuşele recuperate prin schimbarea capsei, înlocuirea pulberii şi a proiectilului, din hârtie sau cârpe.

Bura are rolul de a despărţi proiectilele (alicele, mitraliile sau poşele) de pulbere. Ea este utilă la determinarea calibrului cartuşului dacă este găsită la locul săvârşirii infracţiunii.

f) Rondela se confecţionează din carton presat, se află la gura tubului şi împiedică ieşirea proiectilelor din cartuş.

Elementele de identificare ale cartuşului sunt date de cifrele poansonate pe exteriorul proiectilului sau pe rozeta cartuşului: primele 2 cifre constituie codul producătorului, iar ultimele două - anul de fabricaţie[14].

Urmele formate prin folosirea armelor de foc

În accepţiunea balisticii judiciare, prin urme formate în cazul folosirii armelor de foc înţelegem, pe de o parte, urmele create de armă pe cartuşul tras, iar, pe de altă parte, urmele împuşcăturii formate pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora şi-au exercitat acţiunea proiectilul, ceilalţi factori suplimentari ai tragerii[15].

A. Urmele formate de armă pe cartuş

În momentul tragerii cu o armă de foc, indiferent de tipul acesteia, pe tubul cartuşului se formează urme, iar pe glonţul folosit la armele cu ţeava ghintuită se formează urme caracteristice reliefului ţevii.

I. Urmele de pe tub apar în trei etape:

- în momentul încărcării: se formează ume longitudinale pe pereţii laterali ai tubului datorită împingerii cartuşului în camera de detonare, rămânând urme ale marginilor încărcătorului şi ale marginilor sau neregularităţilor reliefului camerei de detonare. O altă urmă ce se formează este urma lăsată de gheara extractoare, care prinde rozeta sau gulerul tubului în vederea extragerii.

- în momentul tragerii: apar pe fundul cartuşului urmele percutorului şi ale peretelui frontal al închizătorului. De asemenea, sub presiunea gazelor, cartuşul se dilată, astfel că, pe pereţii tubului se imprimă şi microrelieful pereţilor camerei de detonare.

- în momentul extragerii tubului, pe marginea anterioară a rozetei (rigolă), se imprimă urmele ghearei extractoare şi, în acelaşi timp, pe fundul tubului se imprimă urmele ejectorului.

La armele cu ţeava lisă prezintă valoare criminalistică urmele percutorului imprimate pe capsă, deoarece, tuburile se pot utiliza la mai multe trageri, prin simpla înlocuire a capsei arse cu alta nouă şi reîncărcarea acestuia cu pulbere şi proiectile.

II. Urmele de pe glonţ au caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei interioare a ţevii ghintuite.

După tragere, pe cămaşa glonţului apar o serie de câmpuri cu dungi regulate formate în momentul în care glonţul este împins de presiunea gazelor înspre partea dinainte a ţevii armei.

Având un diametru mai mare decât canalul ţevii, dar fiind construit dintr-un material mai moale, glonţul se comprimă şi se angajează aproape perfect între pereţii ţevii[16].

Prin frecarea de ghinturile şi plinurile ţevii, se formează pe cămaşa glonţului striaţii longitudinale şi paralele, aceasta reflectând caracteristicile generale ale ţevii, putându-se astfel identifica arma cu care s-a tras. Există situaţii când pe glonţ nu se imprimă urmele ghinturilor, fie din cauză că arma folosită a fost veche sau uzată fie s-a utilizat un glonţ cu un diametru mai mic decât cel al canalului ţevii.

De asemenea, pot să apară deformări ale glonţului, atunci când are un calibru mai mare decât al armei folosite, acesta alungindu-se.

B. Urmele de împuşcare sunt urmele create de proiectil şi de factorii suplimentari ai tragerii. În funcţie de aceşti doi factori urmele se împart în urme principale şi urme secundare.

I. Urmele principale sunt rezultatul fenomenelor dinamice care însoţesc împuşcătura şi se regăsesc pe gloanţe, tuburi, şi la nivelul obiectului lovit. Acestea sunt urme de perforare, de pătrundere şi de ricoşare.

a) urmele de perforare apar în situaţia în care proiectilul a traversat tot corpul. Acestor urme, de regulă, le sunt specifice trei elemente: orificiul de intrare, canalul de pătrundere şi orificiul de ieşire.

- orificiul de intrare se caracterizează prin lipsa ţesutului. Diametrul său este apropiat de cel al proiectilului. De asemenea, marginile orificiului sunt uşor îndreptate spre interior.

- canalul de pătrundere indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului perforat[17]. Nu întotdeauna canalul de pătrundere are o formă rectilinie, el putând fi deviat către zone cu densitate mai mare, lucru ce poate duce la ruperea sa în mai multe fragmente.

Uneori, dacă obiectul perforat este foarte subţire, canalul de pătrundere lipseşte, orificiul de intrare confundându-se cu cel de ieşire.

- orificiul de ieşire nu prezintă lipsă de ţesut. Spre deosebire de orificiul de intrare, acesta are dimensiuni mari, margini neregulate şi de jur-împrejurul său se observă rupturi de material.

b) urmele de pătrundere mai sunt denumite şi canale oarbe şi apar în momentul în care proiectilul perforează corpul, însă se opreşte şi formează doar orificiul de intrare şi canalul. Canalul de pătrundere poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de densitatea şi grosimea materialului în care a pătruns glonţul.

În aceste situaţii, glonţul poate fi recuperat, deoarece el rămâne în corpul/ obiectul atins.

c) urmele de ricoşare sunt urme de adâncime create de glonţ la suprafaţa obiectelor lovite. Se prezintă sub formă de striaţii sau crăpături. Apar când tragerea s-a efectuat de la o distanţă foarte mare sau ţinta a avut duritate sau densitate mari. Ricoşarea determină o modificare a traiectoriei glonţului şi o scădere a vitezei sale. De asemenea, glonţul poate să se deformeze sau să se spargă într-una sau mai multe schije.

II. Urmele secundare sunt rezultatul unor factori suplimentari ai tragerii.

Ele se împart în două categorii:

a) urmele formate indiferent de distanţa de tragere:

- inelul de frecare sau de ştergere ce se creează prin depunerea pe extremităţile orificiului de intrare şi chiar de-a lungul canalului de pătrundere, a unor particule de metal din proiectil, unsoare, rugină, reziduuri ale pulberii şi alte substanţe aflate pe proiectil.

- inelul de metalizare se întâlneşte atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât şi independent de acesta. Analiza inelelor de metalizare se face cu activare de neutroni, röentgenografie şi analiză spectrală[18].

Inelul de metalizare constă în depuneri de particule metalice desprinse de pe suprafaţa proiectilului în momentul perforării unor obiecte cu un anumit grad de densitate.

b) urmele formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp:

- rupturile provocate de gaze, apar la tragerile efectuate la distanţe mai mici de 10 cm şi capătă o formă stelară prin pătrunderea gazelor în orificiu şi ruperea marginilor sale ca rezultat al expansiunii rapide.

- urmele gurii ţevii se formează prin lipirea acesteia de corp.

- arsurile sunt provocate de gazele încinse şi de flacăra de la gura ţevii. Apar în cazul tragerilor de la foarte mică distanţă şi mai ales în cazul armelor automate.

- urmele de funingine rezultă din combustia încărcăturii de pulbere şi depind de calitatea substanţei explozive şi de distanţa de tragere. Urmele de funingine pot fi vizibile- se fotografiază cu material fotografic alb-negru sau invizibile- se fotografiază în radiaţii infraroşii.

- tatuajul este o urmă secundară formată de pulberea nearsă în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului.

- urmele de unsoare apar sub formă de stropi depuşi în jurul orificiului de intrare la tragerile din apropiere, uneori până la o distanţă de 150cm.

Expertiza balistică are ca obiect de cercetare arma corpului- delict, muniţiile armelor de foc şi obiectele pe care sunt lăsate urmele de gloanţe, alice şi mitralii[19].

În ceea ce ne priveşte, vom aborda numai expertiza muniţiilor armelor de foc.

La locul comiterii unei infracţiuni cu arme de foc se pot găsi armele, tuburile arse sau proiectilele trase. Cu toate acestea, de cele mai multe ori nu se găsesc decât tuburile arse, aruncate de armă.

Căutarea, descoperirea, examinarea şi ridicarea tuburilor arse.

Prima operaţiune, absolut necesar în investigaţiile criminalistice de acest tip o reprezintă căutarea tuburilor arse şi a proiectilelor.

Tuburile se vor căuta începând cu locurile în care a stat trăgătorul. Uneori, acestea se stabilesc destul de precis, iar alteori, doar cu aproximaţie. Acestea se stabilesc prin examinarea la faţa locului a perforărilor produse de glonţ în diverse obiecte. Locurile posibile din care s-a tras se situează pe direcţia liniei care prelungeşte axul sau axele perforărilor.

În funcţie de tipul şi marca armei cu care s-a tras, tuburile pot fi aruncate mai aproape sau mai departe în stânga sau în dreapta, (pe direcţia trăgătorului, în funcţie de poziţia orificiului aruncător)[20].

În general, pe tuburile trase nu se găsesc urme papilare, deoarece, la temperaturile ridicate create în timpul arderii încărcăturii explozive, acestea se distrug. Totuşi, este posibil ca urmele papilare să existe pe tuburi, dacă acestea au fost atinse după executarea tragerii.

După ce tuburile au fost descoperite, pe acestea trebuie căutate urmele recente ale tragerii, precum urmele create de anumite piese ale armei, mirosul de pulbere sau funingine, etc.

Dacă s-a folosit o armă de vânătoare, bura nu arde în timpul exploziei, fiind confecţionată din câlţi, pâslă, carton, hârtie, ci va fi aruncată din ţeavă în urma alicelor pe o distanţă de 10-15 m în direcţia tragerii.

Fixarea tuburilor arse se va face prin fotografie, filmare video, schiţă şi descriere în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. La descrierea făcută în procesul-verbal se va avea în vedere tipul, modelul, calibrul, greutatea, diametrul de la gura tubului, luciul proaspăt al metalului în locurile în care au acţionat piesele mecanismului de dare a focului şi ale încărcătorului, sau după caz, oxidarea accentuată a acestuia.

Tuburile se ridică cu mâna în mănuşată sau cu o pensetă anatomică ale cărei braţe sunt protejate cu manşoane de cauciuc şi se ambalează în cutii de carton, după ce au fost împachetate în vată[21].

Căutarea, descoperirea, examinarea şi ridicarea gloanţelor şi a altor proiectile

Căutarea gloanţelor şi a altor proiectile se face începând cu corpul şi îmbrăcămintea victimei şi continuă cu suprafaţa de teren situată pe direcţia de tragere sau ricoşare.

La căutarea gloanţelor se va ţine seama şi de numărul orificiilor de intrare şi de ieşire descoperite pe corpul şi îmbrăcămintea victimei, corelate cu poziţia acestora în locul faptei[22].

La căutarea proiectilelor şi gloanţelor se vor avea în vedere obiectele existente la locul faptei: uşi, ferestre, geamuri, obiecte de mobilier, lenjerie de pat, etc., iar în teren deschis căutarea se face pe sol, în pământ, zăpadă, garduri, elementele de vegetaţie ale solului.

Proiectilele şi alicele se pot găsi înfipte în diverse obiecte, şi se ridică împreună cu acestea. Dacă nu este posibilă ridicarea gloanţelor şi alicelor împreună cu obiectele în care se găsesc, se va decupa fragmentul purtător. La decuparea fragmentului purtător se va avea grijă să nu se deterioreze orificiul de intrare al proiectilului.

Ridicarea gloanţelor se va face în aşa fel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafaţa lor, acestea reflectând interiorul ţevii, în special în ipoteza că vor fi folosite pentru identificarea armei. Pentru aceasta, ele se vor ridica folosindu-se o batistă, penseta anatomică cu braţele protejate cu vată sau cauciuc sau mâna, cu condiţia să se folosească mănuşi.

Este total contraindicată, de exemplu, scoaterea proiectilului din corpul victime, sau din obiectul în care a fost găsit, cu lama cuţitului, cu şurubelniţa sau cu un instrument chirurgical, ce pot produce urme suplimentare, ori distruge pe cele existente, cu valoare de identificare[23].

De la locul săvârşirii infracţiuni se vor ridica toate gloanţele, inclusiv cele deformate în urma impactului şi cele sfărâmate. Pentru acestea din urmă căutarea continuă pentru găsirea schijelor desprinse din ele.

Gloanţele şi proiectilele găsite la faţa locului se ambalează în cutii de carton sau plastic, după ce în prealabil acestea au fost învelite în vată.

În procesul verbal de cercetare la faţa locului se vor menţiona, pe lângă model, calibru, greutate, etc. şi diametrul glonţului, şi gradul de oxidare a striaţiilor de pe cămaşa acestuia .

Examenul tehnic al muniţiei

Examinarea glonţului

Examinarea de laborator a cartuşelor urmăreşte stabilirea tipului de muniţie din care fac parte şi constatarea stării de funcţionare.

Pentru a se identifica tipul şi modelul muniţiei, cartuşul se cercetează în starea în care i-a fost predat expertului, iar mai apoi după desertizarea glonţului.

Cartuşul se măsoară, se cântăreşte şi apoi se procedează la studierea menţiunilor de pe rozeta tubului cartuş şi a culorii vopselei de marcaj din zona sertizării glonţului în tub, în jurul capsei şi de pe vârful glonţului.

Datele rezultate din măsurarea şi cântărirea glonţului se vor confrunta cu cele existente în cartotecile balistice.

Pentru a se stabili starea de funcţionare a muniţiei se efectuează trageri experimentale în poligoane special amenajate şi în prezenţa unui armurier.

De asemenea, trageri experimentale se efetuează şi în scopul obţinerii modelelor de comparaţie, după verificarea şi curăţirea armei. Muniţia folosită este asemănătoare cu cea găsită la locul faptei.

Tragerile se efectuează în captatoare de proiectile (cutii sau lăzi lungi, dreptunghiulare, umplute cu vată sau câlţi şi împărţite pe compartimente din carton, pentru a se stabili în care din ele s-a oprit proiectilul, tuburi de aproximativ 4 m pline cu apă, închise cu membrane de cauciuc, ori cutii cu compartimente umplute cu mase plastice)[24].

Se vor trage 3-5 focuri, iar fiecare proiectil va fi ambalat separat şi se va indica data, expertul şi numărul tragerii.

În ceea ce priveşte tehnicile de examinare, trebuie menţionate examinarea la microscopul comparator, care în prezent, este cea mai folosită metodă, permiţând observarea directă a continuităţii sau discontinuităţi liniare a striaţiilor formate pe glonţ de particularităţile microreliefului ţevii[25].

De asemenea se mai procedează la compararea mulajelor realizate prin galvanoplastie sau cu materiale plastice transparente de pe proiectilul în litigiu, cu cel tras experimental.

Se mai fac examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe care descriu grafic relieful proiectilelor.

În fine, se mai poate proceda la rularea proiectilelor pe suporturi plastice, precum ceara sau aliaje termoplastice.

Examinarea tubului cartuşului

Pentru examinarea tubului cartuş se procedează în aceleaşi condiţii şi faze ca şi la examinarea glonţului.

Avantajul este că tubul cartuşului rămâne, de regulă intact. Totodată, tubul permite şi identificarea armelor cu ţeava lisă.

Pe tub, urmele sunt formate de mecanismul de încărcare, tragere şi extragere a cartuşului tras, şi constau în urmele formate pe rozeta tuburilor de către percutor, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător, pereţii camerei cartuşului.

Tehnicile de examinare care se pot folosi sunt:

- discurile lui Metzger, cu ajutorul cărora se măsoară unghiul format de urma percutorului cu urma ghearei extractoare;

- dispozitivul de fotografiere „Dolegal”. Acesta permite fotografierea simultană a 12 tuburi.

- microscopul comparator este mijlocul tehnic de bază în examinare. Acestuia i se poate adăuga compararea de microfotograme executate separat pentru tubul în litigiu şi cel tras experimental.

- mulajele obţinute în interiorul camerei de detonare se compară cu tubul în litigiu. Această examinare prezintă interes numai dacă pereţii camerei de detonare au detalii caracteristice de identificare.

Prin expertiza balistică a muniţiei, se mai rezolvă şi următoarele categorii de probleme:

- tipul şi modelul cartuşelor folosite la tragere şi lotul de fabricaţie din care provin;

- dacă tuburile şi gloanţele sunt fabricate artizanal;

- dacă tuburile şi gloanţele trase fac parte din categoria de muniţie specifică tipului de armă examinată sau dacă sunt atipice;

- dacă tuburile şi gloanţele puse la dispoziţia expertului au fost trase cu aceeaşi armă sau cu arme diferite;

- dacă tuburile şi gloanţele descoperite la faţa locului au fost trase cu arma pusă la dispoziţie;

- care din gloanţele sau tuburile prezentate a fost tras primul;

- dacă tubul ars poate proveni de la o tragere cu o armă care a avut în componenţa ei alt închizător decât cel pus la dispoziţie;

- dacă bucata de metal prezentată este un glonţ deformat sau o parte din el; dacă metalul prezentat este un glonţ, se va preciza felul şi modelul glonţului;

- dacă glonţul şi tubul au format corp comun (acelaşi cartuş);

- modul de fabricare al alicelor artizanale şi tipul de instrument folosit în acest scop;

- caracteristicile burelor extrase dintr-o plagă, ori descoperite la locul comiterii infracţiunii.

Etapele expertizei balistice

Obiectul expertizei balistice diferă în raport cu materialele puse la dispoziţia specialistului şi întrebările adresate de organul judiciar[26].

Indiferent de problemele care trebuie clarificate, expertiza balistică parcurge următoarele etape obligatorii:

a) Verificarea integrităţii ambalajelor şi sigiliilor aplicate. Cu această ocazie se vor verifica ambalajele şi sigiliile, etichetele, precum şi menţiunile înscrise pe ele şi dacă există deteriorări, acestea vor fi notate. Aceste constatări vor fi menţionate în raportul de expertiză deoarece există posibilitatea ca deteriorările ambalajului să afecteze starea materialelor ce urmează a fi expertizate.

b) Confruntarea conţinutului ambalajelor cu menţiunile din cuprinsul actului prin care a fost dispusă expertiza. Pentru aceasta se va verifica corespondenţa dintre numărul pieselor existente în ambalaj şi cele menţionate în ordonanţa, rezoluţia motivată sau încheierea de şedinţă. Totodată, trebuie verificat modul în care au fost împachetate şi conservate piesele şi se va descrie starea în care se află după despachetare. Dacă există neconcordanţe cu privire la numărul şi calibrul cartuşelor, gloanţelor, tuburilor sau la modul în care a fost împachetată şi asigurată pulberea explozivă, vor fi precizate în cadrul raportului de expertiză.

În ceea ce priveşte pulberea explozivă se va verifica prin cântărire şi dacă greutatea sa este aceeaşi cu cea menţionată în actul prin care s-a dispus expertiza[27]. c) Studierea întrebărilor adresate expertului. expertul are obligaţia de a verifica dacă întrebările sunt formulate corect şi la obiect, pentru a constata dacă în raport cu materialele trimise spre expertizare poate să ofere răspunsuri utile pentru aflarea adevărului.

Dacă întrebările se referă la stări de fapt şi împrejurări care nu pot fi soluţionate prin examinarea materialelor, expertul va menţiona acest aspect în concluziile raportului.

Totodată, el trebuie să clarifice şi alte probleme ce prezintă importanţă pentru cauză, chiar dacă acest lucru nu i-a fost cerut de organul judiciar.

Când materialele puse la dispoziţie nu sunt suficiente, expertul este îndreptăţit să ceară lămuriri şi să ceară să i se pună la dispoziţie procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşe fotografice, înregistrările video, precum şi alte date referitoare la împrejurările în care s-a comis infracţiunea.

d) Cercetarea materialelor pentru a stabili natura şi ordinea examinărilor ce urmează a fi efectuate şi metodele ce se vor folosi.

e) Executarea tragerilor experimentale. Acestea se vor efectua când se cere să se stabilească dacă arma de foc şi muniţiile sunt în stare de funcţionare, când se solicită să se identifice arma după gloanţele sau tuburilearse sau să se stabilească distanţa de la care s-a tras. Se mai efectuează şi când se impune aflarea efectului distructiv al proiectilului în diferite obiecte.

În raportul de expertiză se va consemna scopul pentru care s-au efectuat tragerile, tipul şi calibrul muniţiei folosite, numărul tragerilor şi distanţele, obiectele asupra cărora s-a tras, rezultatele tragerilor şi tehnicile folosite, precum şi eventualele incidente care au avut loc.

f) Examinarea separată a urmelor în litigiu şi a modelelor de comparaţie, în scopul stabilirii caracteristicilor generale şi individuale şi valoarea lor identificatoare.

g) Examinarea comparativă. Comparările se vor face fie între urmele ridicate de la locul faptei- dacă se cere să se stabilească dacă gloanţele şi tuburile au fost trase cu aceeaşi armă, fie între acestea şi modelele de comparaţie obţinute prin tragerile experimentale- dacă trebuie să se stabilească distanţa de tragere şi dacă glonţul a fost tras cu arma pusă la dispoziţie. Comparaţia urmăreşte stabilirea coincidenţei sau necoincidenţei între caracteristicile materialelor trimise spre examinare. Pe baza lor, expertul va formula o concluzie de identitate sau neidentitate.

h) Formularea concluziilor. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de expertize şi aici expertul poate formula concluzii cert pozitive, sau negative, de probabilitate sau imposibilitate a rezolvării problemei.

Note de subsol

[1] Gheorghe ALECU, Criminalistică, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2008, p. 195.

[2] Art. 2, pct. 1 din LEGEA nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor

[3] Art. 2, pct. 2 din LEGEA nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor

[4] Art. 2, pct. 5 din LEGEA nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor

[5] Gheorghe VINTILĂ, Criminalistică, Ed. Themis, Craiova, 2001, p. 98.

[6] George G. VRĂBIESCU, Cursuri de drept penal, drept procesual penal şi criminalistică: prelegeri, studii, articole, comentarii şi opinii juridice, Nicolae G. VRĂBIESCU, Articole, comentarii şi opinii juridice, sociale şi politice, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2009, p. 435.

[7] Gheorghe VINTILĂ, op.cit., p. 98.

[8] Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p. 253.

[9] Florin IONESCU, Criminalistică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p. 328

[10] Florin IONESCU, op.cit., p. 330.

[11] Camil SUCIU, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 344.

[12] Gheorghe VINTILĂ, op.cit., p. 99.

[13] Lazăr CÂRJAN, Compendiu de criminalistică, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.157

[14] Lazăr CÂRJAN, op.cit., p. 157.

[15] Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 280.

[16] Florin IONESCU, op. cit., p. 331.

[17] Camil SUCIU, op.cit., p. 349.

[18] Lazăr CÂRJAN, op.cit., p. 159.

[19] Gheorghe VINTILĂ, op.cit., p. 104.

[20] Ion CRÎNGUŞ, Ilie DRAGOMIR, Adrian NIŢU, Marian Boalbeş, Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, p.213.

[21] Florin IONESCU, op. cit., p. 350.

[22] Gheorghe PĂŞESCU, Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000, p. 314.

[23] Emilian STANCU, op.cit., 2010, pp. 286-287.

[24] Lazăr CÂRJAN, op.cit., p. 161.

[25] Emilian STANCU, op.cit., 2010, p. 293

[26] Florin IONESCU, op. cit., p. 361.

[27] Florin IONESCU, op. cit., p. 361.

Bibliografie

Cărţi, monografii, tratate

1. Gheorghe ALECU, Criminalistică, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2008.

2. Lazăr CÂRJAN, Compendiu de criminalistică, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004

3. Ion CRÎNGUŞ, Ilie DRAGOMIR, Adrian NIŢU, Marian Boalbeş, Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008

4. Florin IONESCU, Criminalistică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007

5. Gheorghe PĂŞESCU, Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000

6. Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001.

7. Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010

8. Camil SUCIU, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

9. Gheorghe VINTILĂ, Criminalistică, Ed. Themis, Craiova, 2001

10. George G. VRĂBIESCU, Cursuri de drept penal, drept procesual penal şi criminalistică: prelegeri, studii, articole, comentarii şi opinii juridice, Nicolae G. VRĂBIESCU, Articole, comentarii şi opinii juridice, sociale şi politice, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2009

Legislaţie

1. LEGEA nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor

ANEXE

Fig. 1 Cartuşele armelor cu ţeavă ghintuită- părţi componente