Omorul (art. 188)

                                                                                                                                              

TITLUL I

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

CAPITOLUL I    INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII

            Art. 188   Omorul

(1)      Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2)      Tentativa se pedepseşte.

COMENTARIU

           

Infracţiunea de omor prevăzută în acest articol nu diferă cu nimic faţă de infracţiunea de omor din legislaţia anterioară.                                                                                                                              

1.      OBIECTUL JURIDIC

1.1 Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale protejate prin incriminarea faptelor ce aduc atingere dreptului la viaţă.       

1.2 Obiectul juridic special are ca obiect relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă. Dreptul la viaţă este un drept absolul, opozabil erga omnes, astfel că nimănui nu îi este permis să întreprindă vreo acţiune de natură să aducă atingere acestui drept.                        

Dreptul la viaţă nu este protejat doar prin legea penală, ci acesta este garantat şi de Constituţie, care în art. 22 alin. (1) statuează: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.            

Totodată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[1] protejează dreptul la viaţă al persoanei. Astfel, în art. 2 alin. (1) teza I, se statuează: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege”.  

2.      OBIECTUL MATERIAL        

Obiectul material îl constituie corpul unei persoane în viaţă, deoarece numai în acest fel se poate aduce atingere relaţiilor sociale ce privesc dreptul la viaţă. Ocrotirea penală a dreptului la viaţă se asigură indiferent de vârstă, sex, condiţie socială, stare de sănătate, religie, ş.a.m.d.

3. SUBIECŢII INFRACŢIUNII                                                                            

3.1 Subiectul activ este necircumstanţiat, astfel că poate fi orice persoană, ce îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a răspunde penal.                                       

 Legea  nu condiţionează comiterea infracţiunii de o anumită calitate specială a subiectului. Existenţa unei calităţi a subiectului activ, la momentul comiterii infracţiunii de omor, poate determina schimbarea încadrării juridice a faptei.                                                          

3.2 Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, complicitate şi instigare.

În art. 46 alin. (2) NCP se prevede că sunt coautori „persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală”. Deci, pentru a fi coautori, făptuitorii trebuie să îşi aducă nemijlocit contribuţia la comiterea faptei, atât în forma consumată cât şi cea rămasă în stare de tentativă. În cazul infracţiunii de omor, activităţile specifice coautorilor vor fi actele de natură să producă moartea unei persoane.                                                                          

În acest sens, în practică s-a stabilit că pentru a exista coautorat, este lipsită de importanţă împrejurarea că cei doi inculpaţi au folosit obiecte vulnerante deosebite, din moment ce, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, aceştia au acţionat într-un mod identic[2].                                                                                                              

Art. 47 NCP ne dă definiţia instigatorului, acesta fiind: „persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”. Pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere pentru instigare la comiterea infracţiunii de omor, este necesar ca aceasta, prin activitatea sa, să determine subiectul activ să comită infracţiunea, sau cel puţin să încerce să o comită. Îndemnurile instigatorului trebuie să fie destul de puternice pentru a-l influenţa pe făptuitor, în caz contrar, neexistând instigarea.                                             

În practică s-a considerat că fapta unei persoane de a îndemna o altă persoană să lovească victima, punându-i totodată la dispoziţie ciomagul necesar săvârşirii acestei infracţiuni şi, dacă a avut un rol determinant în luarea de către autor a hotărârii de a săvârşi omorul, constituie instigare, nu complicitate la infracţiunea de omor comisă prin lovirea repetată a victimei cu acest ciomag[3].                                                                                                 

În ceea ce priveşte complicele, definiţia acestuia o regăsim în art. 48 şi anume: „Persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. [alin. 1)]. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.[alin. (2)]”.              

Complicele este deci persoana care desfăşoară o activitate prin care dă ajutor autorului sau îi înlesneşte acestuia comiterea infracţiunii. Complicitatea poate fi atât materială, în situaţia în care, de exemplu complicele procură arma folosită de autor pentru a comite omorul, sau morală, cum este întărirea intenţiei autorului de uciderea a victimei.                                 

Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că fapta inculpatului de a însoţi după o prealabilă înţelegere de a comite infracţiunea, pe autorul omorului, ambii înarmaţi cu pari, de a pătrunde în curtea casei victimei şi de a ataca pe fratele acesteia în timp ce coinculpatul aplica victimei lovituri cu parul în cap, cauzându-i moartea, constituie complicitate la infracţiunea de omor[4].

3.3 Subiectul pasiv este de asemenea necircumstanţiat, putând fi orice persoană în viaţă.

Ca şi la subiectul pasiv, legea nu cere o anumită calitate specială. În situaţia în care calitatea aceasta există, poate exista temei pentru schimbarea încadrării juridice a faptei. După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă[5].          

4. LATURA OBIECTIVĂ                                                                                     

4.1 Elementul material constă în activitatea de ucidere a unei persoane. Activitatea de suprimare a vieţii poate fi o acţiune sau o inacţiune.                                                                  

La rândul ei, acţiunea poate fi directă sau indirectă. Acţiunea directă poate fi fizică sau psihică. Astfel, este acţiune directă de ucidere a unei persoane, o acţiune fizică, precum lovirea, împuşcarea înţeparea, sugrumarea, etc.                                                                                    

Acţiuni directe psihice, pot fi considerate şocurile psihice produse unei persoane suferinde, care conduc la decesul acesteia (ameninţarea gravă, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic etc.)[6].                                                            

Acţiune indirectă există atunci când autorul pune în mişcare o forţă materială (asmute asupra victimei un animal periculos), ori expune victima la situaţii periculoase[7].            

Omorul comis prin inacţiune, este mai rar întâlnit, însă este posibil. Constă în fapta unei persoane de a nu întreprinde o acţiune atunci când aceasta are o obligaţie legală, contractuală sau socială.            

 4.2 Urmarea imediată constă în moartea victimei. Aceasta poate surveni imediat, sau mai târziu. Dacă în urma comiterii actului de violenţă nu are loc decesul victimei, acesta va fi luat în considerare ca element al tentativei de omor.                                                                     

4.3 Raportul de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe un raport de cauzalitate. Acesta există dacă se stabileşte că fără acţiunea întreprinsă de făptuitor nu s-ar fi produs moartea victimei. Nu este relevantă împrejurarea că la moartea victimei au contribuit şi alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau posteriori.             

Există posibilitatea întreruperii raportului de cauzalitate când, ulterior comiterii faptei, intervine o cauză, care produce moartea victimei independent de acţiunea făptuitorului[8].   

5. LATURA SUBIECTIVĂ. Infracţiunea de omor poate fi comisă cu intenţie directă sau indirectă. Este comisă cu intenţie directă fapta, atunci când,potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) NCP, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte şi este comisă cu intenţie indirectă fapta, atunci când, conform art. 16 alin. (3) lit. b) NCP făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.            

În practică s-a stabilit că este vinovat de comiterea infracţiunii de omor- săvârşită cu intenţie indirectă- persoana care, conectând cablul de la reţeaua de curent electric de 220 V la gardul de sârmă împrejmuitor al terenului său, a cauzat astfel moartea victimei, care a atins sârma gardului încărcat cu electricitate[9].                                                                                

În privinţa modului de stabilire a intenţiei cu care a acţionat autorul infracţiunii de omor, doctrina şi practica anterioară intrării in vigoare a Noului Cod penal erau la unison. Astfel, se considera că trebuie să se ţină cont de trei elemente:                                                        

a)  instrumentul de care s-a folosit făptuitorul pentru comiterea faptei. Acest instrument trebuie să fie apt de a ucide. Se va ţine cont de dimensiunea acestuia, greutatea, duritatea, felul etc. Pot  fi instrumente apte de a  ucide pistolul, otrava, toporul, ciomagul ş.a.                       

b) zona vizată de făptuitor. Lovitura sau loviturile aplicate de făptuitor trebuie să vizeze organele sau zonele vitale ale victimei. Se consideră a fi regiuni sau zone vitale acele zone sau organe prin lezarea cărora se produce moartea (e.g. inima, stomacul, plămânii, rinichii, ficatul, capul)[10].          

c) forţa cu care au fost aplicate loviturile.  Făptuitorul trebuie să aplice loviturile cu forţă şi cu un anumit grad de intensitate, de natură să producă perforarea ţesuturilor şi secţionarea organelor, sau să fi cauzat leziuni osoase grave, rupturi pulmonare etc.[11]                                  

În practică s-a stabilit că multitudinea şi intensitatea loviturilor, precum şi locul unde unele dintre acestea au fost aplicate- regiuni vitale ale corpului (cord, ficat, rinichi)-, victima fiind lovită şi după ce a căzut, exteriorizează intenţia inculpaţilor de a ucide, întrucât, în cel mai favorabil caz pentru ei, acţionând în modul arătat, aceştia au prevăzut eventualitatea morţii şi au acceptat acest rezultat, care, de altfel s-a şi produs ca urmare a agresiunii lor[12].               

Pentru a se putea stabili cu acurateţe intenţia cu care a acţionat făptuitorul, toate aceste trei elemente trebuie să fie luate în considerare, în caz contrar, putându-se ajunge chiar şi la o încadrare juridică greşită a faptei.                         

Mobilul sau scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se va putea ţine cont de ele în momentul individualizării judiciare a pedepsei.                                 

Acelaşi lucru a fost decis şi de practica judiciară:                                         

„Deşi nu este un element constitutiv al infracţiunii de omor, mobilul indică gravitatea faptei şi, ca atare, are consecinţe asupra individualizării pedepsei”[13].                     

Pentru că legea penală ocroteşte dreptul la viaţă al fiecărui om, va exista infracţiunea de omor, deoarece există intenţia şi în situaţia în care făptuitorul doreşte să ucidă o anumită persoană, dar ucide o alta fie din cauză că s-a aflat în eroare asupra identităţii victimei (error in personam), fie din cauza mânuirii defectuoase a instrumentului folosit pentru comiterea infracţiunii, fie din cauza unor cauze accidentale (aberratio ictus).                                   

Instanţa supremă s-a stabilit că împrejurarea că inculpatul, mânuind cuţitul, a lovit din eroare, ucigând o altă persoană decât accea pe care intenţiona să o lovească, nu este relevantă din punctul de vedere al caracterizării laturii subiective, deoarece, prin incriminarea infracţiunilor de violenţă îndreptate împotriva persoanei, este protejată orice persoană fizică, oricare ar fi ea[14].                                                                                                                  

6. TENTATIVA ŞI CONSUMAREA.                                                                  

6.1 Actele preparatorii  sunt posibile, însă legiuitorul a ales să nu le pedepsească.

6.2 Tentativa este posibilă în toate formele şi este pedepsită prin dispoziţiile art. 188 alin. (2).  Astfel, tentativa poate fi, conform art. 32 alin. (1) întreruptă, atunci când după punerea în executare a intenţiei de a comite infracţiunea activitatea făptuitorului este întreruptă din cauze exterioare voinţei sale şi perfectă, atunci când, cu toate că făptuitorul îşi duce acţiunea până la capăt, rezultatul urmărit nu se produce.                                                                               

Astfel, îngrădirea unui teren cu un cablu electric neizolat, pus sub tensiunea de 220 V, urmată de atingerea cablului de către o persoană, cu consecinţa electrocutării acesteia şi producerii unor grave leziuni, vindecate în urma intervenţiei medicale, constituie tentativă la infracţiunea de omor cu intenţie indirectă[15].                                                                             

6.3 Consumarea infracţiunii are loc în  momentul în care se produce urmarea imediată, adică moartea victimei, indiferent dacă aceasta are loc în momentul efectuării actelor de violenţă sau la o perioadă de timp după încetarea acestora.                                                                  

7. Sancţiune. Omorul este pedepsit cu închisoare de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Nu există diferenţe între pedeapsa prevăzută de reglementarea anterioară şi reglementarea actuală.                                                           

Tentativa este pedepsită.                                                                                            

8. Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de judecată în primă instanţă revine, conform art. 36 alin. (1) lit. a), tribunalului.                                                                                                                                                                                                                                                                                            

---

[1] România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la 20 iunie 1994.

[2] Trib. jud. Constanţa, s. pen., dec. nr. 32/1999, în Dreptul nr. 9-12/1999, pp. 248-249.

[3] T.S. s. pen. dec. nr. 2355/1984, în Vasile PAPADOPOL, Ştefan DANEŞ, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.164.

[4] C.S.J. s. pen., dec. nr. 5478/2001, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2001, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 145.

[5] Alexandru BOROI, Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod Penal, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2011, p. 27.

[6] Alexandru BOROI, Drept penal. Partea specială. Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2006, p. 68

[7] Teodor VASILIU, Doru PAVEL, George ANTONIU, Dumitru LUCINESCU, Vasile PAPADOPOL, Virgil ROMUREANU, Codul penal comentat şi adnotat . Partea specială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 73.

[8] Simona ŞOMĂCESCU, Cristinel RUJAN,  Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă. Ed. Rhabon, Tg- Jiu, 2006, p. 205.

[9] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 736/1968, în  Constantin SIMA, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.277

[10] Trib. Mun. Bucureşti, secţ a II-a pen., dec. nr. 520/1992

[11] C.S.J., secţ pen., dec. nr. 130/1993, în Dreptul nr. 8/1993, p. 66.

[12] Trib. Suprem, dec. nr. 51/1976, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.274

[13] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2515/1971, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.305

[14] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 100/1980, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI,  op. cit., 1982, p. 274.

[15] C.S.J. secţ. pen. dec. nr. 1946/12.09.1996, în Ştefan CRIŞU, Elena- Denisa CRIŞU, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1989-1999, Ed. Argessis Print, Curtea de Argeş, 1999, p.84.