Art. 189 Omorul calificat
(1) Omorul săvârșit în vreuna
dintre următoarele împrejurări:
a. cu
premeditare;
b. din
interes material;
c. pentru
a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse;
d. pentru
a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
e. de
către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor
sau o tentativă la infracțiunea de omor;
f. asupra
a două sau mai multor persoane;
g. asupra
unei femei gravide;
h. prin
cruzimi, se pedepsește cu detențiune
pe viață
sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa
se pedepsește.
COMENTARIU
Spre deosebire
de reglementarea anterioară infracţiunea de omor are o singură formă calificată
şi nu două, fiind eliminat omorul deosebit de grav (art. 176 C. pen. 1969). De
la această infracţiune au fost păstrate unele circumstanţe, fie în forma în
care se regăseau în legislaţia anterioară, fie într-o formă diferită. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi cu unele dintre circumstanţele de la omorul calificat (art.
175 C. pen. 1969).
În ceea ce
priveşte analiza acestei infracţiuni, cele discutate la infracţiunea de omor,
sunt valabile şi pentru această infracţiune, astfel că aici ne vom ocupa strict
de analiza circumstanţelor ce dau acestei fapte caracterul calificat.
a) Omorul comis cu premeditare. În sensul
obişnuit al cuvântului, o faptă premeditată înseamnă o acţiune îndelung gândită
sau desfăşurată pe baza unei deliberări anterioare, a unei chibzuinţe
anticipate[1].
În doctrina
penală[2],
premeditarea este considerată ca o reacţie pur subiectivă, constând într-o
chibzuire mai îndelungată şi într-o stare de relativ calm cu privire la acţiune
(inacţiune), timpul, locul şi modul de comitere a faptei precum şi trecerea
unei perioade de timp de la luarea hotărârii până la punerea ei în executare, pentru a exista cât mai multe şanse să se producă
urmarea dorită.
Ţinând cont de
cele prezentate, putem spune că pentru a exista premeditarea trebuie
îndeplinite cumulativ trei condiţii:
1) trecerea unui
interval de timp din momentul luării hotărârii de a comite omorul şi până la
momentul propriu-zis al comiterii. Durata acestui interval de timp nu este fixă
şi nici nu poate să fie stabilită anterior, deoarece în fiecare caz concret se
va stabili dacă este îndeplinită condiţia, organele ţinând cont şi de
făptuitor, deoarece, de la caz la caz, persoanele pot avea nevoie de mai mult
sau mai puţin timp pentru a pune la cale comiterea infracţiunii.
În orice caz,
acest interval de timp trebuie să fie suficient de mare pentru a se putea stabili
că este vorba de o deliberare anterioară a persoanei şi nu de o decizie luată
pe moment.
Practica judiciară a considerat că este îndeplinită
această condiţie în situaţia inculpatului care, în urma unui conflict avut cu
victima, a mers acasă şi, după ce s-a
înarmat cu un cuţit, a revenit la locul
unde ştia că se află aceasta, a pândit-o o oră şi la apariţia acesteia, i-a
aplicat o lovitură cu cuţitul în inimă[3].
În sens contrar, s-a statuat că intervalul de timp
nu a fost suficient pentru a se putea reţine premeditarea în situaţia în care
inculpatul, după ce s-a insultat şi îmbrâncit reciproc cu victima aflată în
stare de ebrietate, fiind despărţiţi de cei prezenţi, inculpatul a plecat spre
casă, unde a luat un par şi s-a deplasat în apropierea locuinţei victimei pe
care a aşteptat-o 20-30 minute, iar la sosirea acesteia i-a aplicat o lovitură
în regiunea capului şi mai multe în zona picioarelor, cu consecinţa decesului
acesteia[4].
2) efectuarea
unor acte de pregătire materială în vederea comiterii faptei. Actele trebuie să
constea în procurarea instrumentelor necesare comiterii acţiunii
(achiziţionarea pistolului, ascuţirea lamei toporului), strângerea de
informaţii în legătură cu victima (pândirea victimei) etc.
Aceste acte
trebuie realizate în intervalul de timp cuprins între momentul luării
rezoluţiei infracţionale şi momentul săvârşirii faptei[5].
3) activitatea
psihică a făptuitorului de gândire asupra modului în care va comite
infracţiunea. Făptuitorul, în intervalul de timp dintre momentul luării
rezoluţiei infracţionale şi momentul comiterii infracţiunii, trebuie să
mediteze, să se gândească la cea mai bună metodă de a comite omorul.
Instanţa Supremă a considerat că sunt îndeplinite
condiţiile premeditării atunci când ameninţarea repetată a unei persoane cu
moartea, o durată mai mare de timp, este urmată de deplasarea inculpatului
înarmat cu topor şi cuţit la domiciliul victimei şi uciderea acesteia[6].
Premeditarea nu
poate fi reţinută în situaţia în care făptuitorul nu a putut să mediteze, să
cântărească posibilităţile de realizare a hotărârii luate[7].
În practică, s-a stabilit că nu poate fi reţinută ca
omor comis cu premeditare fapta inculpaţilor care, în urma unui incident cu
victima, produs întâmplător la întâlnirea lor cu aceasta, în afara localului
unde se aflaseră împreună, folosind ciomegele şi cuţitul care le aveau asupra
lor, deoarece inculpaţii nu au fost în situaţia de a medita cu privire la
săvârşirea infracţiunii, asupra timpului, locului şi mijloacelor de realizare a
faptei[8].
Pentru a se
putea reţine premeditarea, cele trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. În
caz contrar, agravanta va fi înlăturată, iar fapta comisă va constitui
infracţiunea de omor în formă simplă.
Premeditarea poate
fi reţinută chiar dacă s-a reţinut în aceeaşi cauză şi provocarea, sau dacă se
stabileşte că făptuitorul era în stare de beţie completă voluntară şi chiar şi
în situaţia în care făptuitorul s-a aflat în eraore cu privire la identitatea
victimei.
În literatura de
specialitate, pe lângă teoria prezentată, denumită şi teoria obiectivă,
susţinută de majoritatea doctrinei, a mai apărut o teorie- teoria subiectivă.
Adepţii acesteia[9], au
susţinut că pentru a se putea premeditarea sunt suficiente două condiţii:
- existenţa unui
interval de timp între luarea rezoluţiei infracţionale;
- stabilirea
existenţei actului de chibzuinţă în acest interval de timp.
În favoarea acestei
opinii s-a argumentat că actele preparatorii nu constituie elemente componente
ale premeditării, ele fiind elemente de probă cu ajutorul cărora se poate
dovedi premeditarea.
Adepţii acestei
teorii preiau sensul literal al cuvântului premeditare şi anume gândire
anticipată asupra unei activităţi viitoare.
În ceea ce ne
priveşte nu suntem de acord cu această opinie şi considerăm că premeditarea, în
sens juridic înseamnă mai mult decât o gândire anticipată şi de aceea, nu este
suficient să se stabilească doar faptul că infractorul s-a gândit să acţioneze
într-un anume fel într-un anumit interval de timp, ci trebuie să efectueze şi
anumite acte de pregătire, adică hotărârea infracţională să se transpună într-o
activitate concretă.
Numai astfel se
poate stabili fără dubiu că făptuitorul a premeditat fapta de omor.
b) Omorul comis din interes material. Legiuitorul penal a considerat că cel care
ucide o persoană pentru a dobândi un avantaj patrimonial denotă o
periculozitate crescută, reprezintă un pericol pentru societate, astfel că a
introdus între circumstanţele care agravează fapta de omor şi omorul comis din
interes material.
Interesul
material îl constituie orice avantaj patrimonial pe care făptuitorul îl poate
avea de pe urma morţii victimei.
El poate consta
în bunuri, bani, avantaje la locul de muncă, stingerea unei datorii, ş.a. şi,
făptuitorul le dobândeşte pe cale aparent legală.
În practică s-a statuat că în cazul omorului
săvârşit din itneres material, autorul acţionează cu convingerea că, săvârşind
omorul, interesele sale materiale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală,
ori că banii sau lucrurile victimei îi vor reveni de drept[10].
Într-o altă situaţie s-a stabilit că fapta
inculpatului de a-şi ucide soţia, hotărârea de divorţ nefiind definitivă, s-a
comis cu premeditare şi din interes material, întrucât autorul a reflectat
asupra curmării vieţii victimei, a gândit asupra ascunderii urmelor
infracţiunii şi că el a fost preocupat că în urma partajului va rămâne fără o
parte din bunuri, despre care afirma că îi aparţine în totalitate, soţia
neavând nici o contribuţie[11].
Nu este necesar
ca folosul material ce îl urmăreşte făptuitorul prin comiterea infracţiunii să
fie realizat ci este suficient ca la momentul comiterii omorului mobilul să fi
existat.
Omorul se va
considera ca fiind comis din interes material atunci şi când acţiunea
inculpatului care urmărea uciderea unei persoane în realizarea unor interese
materiale nu a dus la uciderea acelei persoane ci a alteia[12].
Cu alte cuvinte,
agravanta poate fi reţinută şi în cazul infracţiunii deviate, atât în cazul
erorii asupra identităţii persoanei (error
in personam), cât şi în cazul mânuirii defectuoase a instrumentului
vulnerant (aberratio ictus), deoarece
mobilul este cel care a stat la baza luării rezoluţiei infracţionale.
Agravanta nu va
putea fi reţinută dacă omorul este comis din alte motive, precum răzbunarea sau
gelozia, chiar dacă moartea victimei i-ar aduce făptuitorului un avantaj
material[13].
Această
circumstanţă este personală, ea priveşte latura subiectivă a infracţiunii şi,
prin urmare nu se răsfrânge asupra participanţilor la infracţiune decât în
măsura în care se stabileşte că şi ei au comis fapta din acelaşi motiv ca
făptuitorul, deci, din interes material.
c) Omorul comis pentru a se sustrage sau a sustrage
pe altul de la tragerea la răspunderea penală sau de la executarea unei
pedepse.
În ceea ce priveşte agravanta prevăzută de art. 189 lit. c) NCP, se poate observa
o diferenţă faţă de legislaţia anterioară în sensul că circumstanţa avea
următoarea formă: „pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la urmărire
sau arestare, ori de la executarea unei pedepse”.
Răspunderea penală poate fi definită ca fiind o instituţie juridică ce
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice,
care formează obiectul dreptului penal şi, care se nasc în sfera activităţii de
tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de
drept, săvârşind infracţiuni.
Această activitate se desfăşoară de autorităţile publice în temeiul legii
şi este guvernată de principii proprii având drept scop apărarea valorilor
sociale esenţiale, în vederea promovării ordinii juridice şi a binelui public .
Tragerea la răspundere penală reprezintă un fenomen complex, care în
practică se concretizează în câteva etape: arestarea, începerea urmăririi
penale, dobândirea calităţii de inculpat a învinuitului, pronunţarea hotărârii
de condamnare, executarea pedepsei şi expirarea termenului antecedentului
penal.
Se poate deci, observa că noua reglementare este binevenită, ea fiind
mult mai detaliată decât cea actuală, care cuprinde urmărirea, arestarea şi
executarea pedepsei.
d. Omorul comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei
infracțiuni.
Agravanta
este condiţionată de scopul pe care făptuitorul îl urmăreşte, adică înlesnirea
comiterii unei infracţiuni sau ascunderea unei infracţiuni pe care acesta a
comis-o.
În textul legal
nu se face nicio limitare în privinţa infracţiunilor care ar putea fi ascunse
sau a căror comitere ar putea fi înlesnită prin comiterea omorului, astfel că putem
concluziona că se încadrează în dispoziţiile acestui articol orice infracţiune.
Nu are nicio
relevanţă împrejurarea dacă făptuitorul
a participat sau nu la comiterea infracţiunii pe care a ascuns-o sau a cărei
comitere a înlesnit-o uciderea persoanei. Nu contează nici calitatea pe care
acesta o are în cadrul infracţiunii ascunse sau a cărei comitere a fost
înlesnită.
Nu
prezintă importanţă nici dacă scopul a fost atins sau nu sau dacă infracţiunea
s-a consumat sau a rămas în faza de tentativă[14].
De
asemenea, dacă infracţiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost comisă de autorul
omorului, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni[15].
e.
Omorul comis de
către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o
tentativă la infracţiunea de omor. Agravanta există atunci
când subiectul activ este calificat, acesta fiind o persoană care anterior a
mai comis un omor.
Agravanta se
justifică prin aceea că făptuitorul dă dovadă de persistenţă în activitatea
infracţională, el având un antecedent pentru acelaşi tip de infracţiune, dovedindu-se
astfel, că prezintă un o periculozitate sporită pentru societate.
Pentru reţinerea
agravantei nu contează calitatea pe care făptuitorul a avut-o când a comis
primul omor. De asemenea nu interesează nici dacă a fost reabilitat[16]
şi nici dacă a intervenit amnistia, prescripţia sau dacă există circumstanţe
atenuante sau vreo cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Nu vor intra în
conţinutul noţiunii „alt omor” faptele care nu sunt incriminate în legea penală
sub denumirea de omor şi anume: uciderea din culpă, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte,etc.[17].
Circumstanţa
este personală astfel încât ea nu se va răsfrânge asupra celorlaţi participanţi
la comiterea infracţiunii decât în situaţia în care şi aceştia au mai comis
anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la această infracţiune.
Trebuie
menţionat şi faptul că odată cu adoptarea acestei forme a agravantei s-a pus
capăt şi controverselor iscate în doctrină şi practică în reglementarea
anterioară, când o parte înţelegea să aplice agravanta atât pentru forma
consumată a infracţiunii cât şi pentru tentativă, iar cealaltă parte, nu o
aplica decât pentru forma consumată.
f.
Omorul comis asupra
a două sau mai multor persoane. Agravanta este
condiţionată de numărul de victime ale infracţiunii.
Astfel, pentru a
putea fi reţinută, trebuie să fie două sau mai multe victime ale omorului comis
de către făptuitor. Pericolul social foarte ridicat al faptei derivă în acest
caz din numărul persoanelor ucise şi din temerea pe care o inspiră persoana
făptuitorului.
Dacă uciderea
unei persoane constituie ea însăşi o faptă gravă, este firesc ca uciderea mai
multor persoane să constituie o faptă deosebit de gravă care prezintă un grad
de pericol social sporit[18].
Această agravantă
se referă la pluralitatea de victime ale infracţiunii şi ia în considerare
omorul comis asupra a două sau mai multe persoane comis prin aceeaşi acţiune
sau prin diferite, dacă s-a produs cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare.
Circumstanţa este
reală şi se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care aceştia au
cunoscut-o sau au prevăzut modul în care va acţiona autorul.
Textul legal nu oferă mai multe detalii în legătură cu această
agravantă, astfel că s-au format două curente de opinie.
1. O parte a teoreticienilor[19]
a statuat că moartea a două sau mai multe persoane trebuie să fie rezultatul
unei singure acţiuni, cum ar fi punerea de otravă în mâncare, sau folosirea
unei explozii care cauzează moartea a două sau mai multe persoane.
2. O altă parte a teoreticienilor consideră că agravanta poate fi
reţinută şi dacă moartea a două sau mai multe persoane se produce prin acţiuni
diferite însă în aceeaşi împrejurare.
În ceea ce ne priveşte suntem de acord cu cea de-a doua opinie.
Aceasta o considerăm a fi corectă,
deoarece, prin interpretarea in extenso
a textului legal concluzionăm că trebuie să se reţină agravanta şi dacă
făptuitorul ucide două sau mai multe persoane prin acţiuni diferite însă în
aceeaşi împrejurare, altfel, s-ar ajunge ca acestuia să nu îi fie aplicată o
justă sancţiune, proporţională cu rezultatele faptei sale.
În plus făcând aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus- unde legea nu
distinge nici noi nu trebuie să distingem, statuăm că deoarece legiutorul nu a
prevăzut în textul legal în ce mod se va aplica agravanta, putem să o aplicăm
şi pentru cazurile în care moartea a două sau mai multe persoane se produce
prin acţiuni diferite., cu scopul de a acoperi o paletă mai largă de încălcări
ale legii penale.
De altfel, şi fostul Tribunal Suprem, printr-o
decizie de îndrumare a recomandat instanţelor să aplice textul legal în acest
sens[20].
g.
Omorul comis asupra
unei femei gravide. Circumstanţa
agravantă se referă de această dată la subiectul pasiv al infracţiunii, femeia
gravidă. Gradul de pericol social este unul sporit, deoarece prin uciderea unei
femei gravide se suprimă viaţa acesteia şi, în acelaşi timp produsul de
concepţie.
Cu toate că fătul, în legislaţia noastră nu este considerat o persoană
în viaţă, putem considera că acesta reprezintă o „viaţă în devenire[21]”,
astfel că făptuitorul prezintă o periculozitate crescută şi dă dovadă de lipsă
de respect pentru viaţa umană.
Starea de graviditate trebuie să fie reală. În situaţia în care
făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, însă în realitate aceasta nu era,
agravanta nu se va putea reţine.
De asemenea, pentru a se putea reţine, făptuitorul trebuia ca la
momentul comiterii faptei să fi cunoscut că victima este o femeie gravidă.
Cunoaşterea de către făptuitor a acestei circumstanţe se va stabili în
concret, în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze.
h.
Omorul comis prin
cruzimi. Această sintagmă nu
a fost explicată de legiuitor, astfel că a revenit doctrinei şi a practicii
judiciare sarcina de a o defini.
Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a
conceput şi executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mari,
prelungite în timp, care depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de
ucidere[22].
Fostul Tribunal Suprem, a stabilit prin
cruzimi trebuie să se înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice
victimei, dar şi aspectul de ferocitate, ieşit din comun, cu care infractorul
comite omorul, trezind în conştiinţa cxelor ce iau la cunoştinţă de această
faptă un sentiment de oroare[23].
Într-o altă decizie, aceeaşi instanţă a
statuat că prin cruzimi se înţelege o acţiune violentă săvârşită într-un mod
neomenos, nemilos, cu ferocitate, care inspiră oroare, groază, atât victimei,
cât şi persoanelor în a căror prezenţă se săvârşeşte ori care află pe alte căi
de comiterea ei[24].
În practică s-a stabilit că reprezintă infracţiunea
de omor deosebit de grav săvârşită prin cruzimi, uciderea victimei prin
lovituri aplicate cu pumnul[25],
prin lovituri cu o curea pe tot corpul[26],
sau fapta inculpaţilor de a lovi cu
totprul şi cu parul cu o deosebită intensitate, pe o durată mare de timp şi pe
aproape toată suprafaţa corpului şi lăsarea victimei pe timpul nopţii în zăpadă[27].
Suferinţele victimei pot fi atât de natură fizică cât şi psihică. Nu
prezintă importanţă dacă suferinţele au dus la moartea victimei sau doar au
fost folosite pentru a chinui victima[28],
ele trebuind totuşi să fie anterioare omorului.
1.
TENTATIVA ŞI CONSUMAREA.
1.1
Actele preparatorii sunt
posibile, dar legiuitorul a ales să nu le pedepsească.
1.2
Tentativa este posibilă şi se
pedepseşte în conformitate cu dispoziţiile art. 189 alin. (2).
1.3
Consumarea are loc în
momentul producerii morţii victimei sau victimelor.
2.
SANCŢIUNE. Omorul
calificat este pedepsit cu detenţiune pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii
de la 15 la 25 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
3.
ASPECTE PROCESUALE. Acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu. Competenţa de judecată în primă instanţă revine, conform art. 36 alin.
(1) lit. a), tribunalului.
[1] Vasile DOBRINOIU, Drept penal. Partea specială, vol. I, Teorie
şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.84.
[2] Matei BASARAB, Drept penal, partea generală, Universitatea
Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1976, p. 50
[3] Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 862/1985, în Constantin SIMA, Codul penal
adnotat cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.
287.
[4] C.A. Iaşi, secţ. pen. dec. nr. 89/1999, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 89-90
[5] Tudorel TOADER, Drept penal. Parte specială, ed. a 3-a
revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 40.
[6] Î.C.C.J. secţ. pen., dec. nr. 4582/2005, www.scj.ro.
[7] Gheorghe ALECU, Instituţii de drept penal. Partea generală şi
partea specială, Ovidius University Press, Constanţa, 2010, p. 303.
[8] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2997/1974, , în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară
în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977, p. 308
[9] Oliviu Augustin STOICA, Drept penal special, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 70.
[10] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1321/1977, Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 283.
[11] Î.C.C.J. secţ. pen., dec. nr. 2047/06.06.2008 www.scj.ro.
[12] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1721/1981, în Constantin SIMA, op.cit.,
p.288.
[13] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1004/1987, în R.R.D. nr. 3/1988, p.71.
[14] Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 388/1979, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1982, p. 281.
[15] Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 216/1979, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1982, p. 282.
[16] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2899/1976, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1982, p. 289.
[17] Ruxandra RĂDUCANU, Drept penal. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.
59.
[18] Vintilă DONGOROZ, Siegfried
KAHANE, Ion OANCEA, Iosif FODOR, Nicoleta ILIESCU, Constantin BULAI, Rodica
STĂNOIU, Victor ROŞCA, Explicaţii
teoretice ale Codului penal român, vol III, Partea specială, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1971, p.198.
[19] Vintilă DONGOROZ, ş.a., op. cit., p. 198, Octavian LOGHIN, Tudorel TOADER, Drept penal român. Partea
specială, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Casa de editură şi Presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 2001, p. 104.
[20] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 4/1970, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op.
cit., 1977, p. 309.
[21] Ruxandra RĂDUCANU, op.cit., p. 61.
[22] Octavian LOGHIN, Tudorel
TOADER, op. cit., p. 104.
[23] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 9/1970, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1977, p. 309.
[24] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 18/1980, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1982, p. 284.
[25] C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 3765/17.10.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 1999, Ed.
Juris Argessis, Curtea de Argeş, p.225.
[26] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 29/1975, în Vasile
PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1977, p. 309.
[27] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.986/19.05.1977, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
pe anul 1977, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, pp. 259-260.
[28] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 3696/1973, în Vasile
PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1977, p. 310.
