TITLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
CAPITOLUL I INFRACŢIUNI CONTRA
VIEŢII
Art. 188 Omorul
(1) Uciderea unei
persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se
pedepseşte.
COMENTARIU
Infracţiunea
de omor prevăzută în acest articol nu diferă cu nimic faţă de infracţiunea de
omor din legislaţia anterioară.
1. OBIECTUL JURIDIC
1.1
Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile
sociale protejate prin incriminarea faptelor ce aduc atingere dreptului la
viaţă.
1.2
Obiectul juridic special are ca obiect relaţiile
sociale referitoare la dreptul la viaţă. Dreptul la viaţă este un drept
absolul, opozabil erga omnes, astfel
că nimănui nu îi este permis să întreprindă vreo acţiune de natură să aducă
atingere acestui drept.
Dreptul la viaţă nu este protejat doar
prin legea penală, ci acesta este garantat şi de Constituţie, care în art. 22
alin. (1) statuează: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică
şi psihică ale persoanei sunt garantate”.
Totodată Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului[1] protejează
dreptul la viaţă al persoanei. Astfel, în art. 2 alin. (1) teza I, se
statuează: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege”.
2.
OBIECTUL MATERIAL
Obiectul material îl constituie corpul
unei persoane în viaţă, deoarece numai în acest fel se poate aduce atingere
relaţiilor sociale ce privesc dreptul la viaţă. Ocrotirea penală a dreptului la
viaţă se asigură indiferent de vârstă, sex, condiţie socială, stare de
sănătate, religie, ş.a.m.d.
3.
SUBIECŢII INFRACŢIUNII
3.1
Subiectul activ este necircumstanţiat, astfel că poate
fi orice persoană, ce îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a
răspunde penal.
Legea
nu condiţionează comiterea infracţiunii
de o anumită calitate specială a subiectului. Existenţa unei calităţi a
subiectului activ, la momentul comiterii infracţiunii de omor, poate determina
schimbarea încadrării juridice a faptei.
3.2
Participaţia penală este posibilă sub toate formele:
coautorat, complicitate şi instigare.
În art. 46 alin. (2) NCP se prevede că
sunt coautori „persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală”. Deci, pentru a fi coautori, făptuitorii trebuie să îşi aducă
nemijlocit contribuţia la comiterea faptei, atât în forma consumată cât şi cea
rămasă în stare de tentativă. În cazul infracţiunii de omor, activităţile
specifice coautorilor vor fi actele de natură să producă moartea unei persoane.
În
acest sens, în practică s-a stabilit că pentru a exista coautorat, este lipsită
de importanţă împrejurarea că cei doi inculpaţi au folosit obiecte vulnerante
deosebite, din moment ce, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub
aspectul laturii subiective, aceştia au acţionat într-un mod identic[2].
Art. 47 NCP ne dă definiţia
instigatorului, acesta fiind: „persoana care, cu intenţie, determină o altă
persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”. Pentru ca o
persoană să poată fi trasă la răspundere pentru instigare la comiterea
infracţiunii de omor, este necesar ca aceasta, prin activitatea sa, să determine
subiectul activ să comită infracţiunea, sau cel puţin să încerce să o comită.
Îndemnurile instigatorului trebuie să fie destul de puternice pentru a-l
influenţa pe făptuitor, în caz contrar, neexistând instigarea.
În
practică s-a considerat că fapta unei persoane de a îndemna o altă persoană să
lovească victima, punându-i totodată la dispoziţie ciomagul necesar săvârşirii
acestei infracţiuni şi, dacă a avut un rol determinant în luarea de către autor
a hotărârii de a săvârşi omorul, constituie instigare, nu complicitate la
infracţiunea de omor comisă prin lovirea repetată a victimei cu acest ciomag[3].
În ceea ce priveşte complicele,
definiţia acestuia o regăsim în art. 48 şi anume: „Persoana care, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală. [alin. 1)]. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte
sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta
sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea
nu este îndeplinită.[alin. (2)]”.
Complicele este deci persoana care desfăşoară
o activitate prin care dă ajutor autorului sau îi înlesneşte acestuia comiterea
infracţiunii. Complicitatea poate fi atât materială, în situaţia în care, de
exemplu complicele procură arma folosită de autor pentru a comite omorul, sau
morală, cum este întărirea intenţiei autorului de uciderea a victimei.
Curtea
Supremă de Justiţie a stabilit că fapta inculpatului de a însoţi după o
prealabilă înţelegere de a comite infracţiunea, pe autorul omorului, ambii
înarmaţi cu pari, de a pătrunde în curtea casei victimei şi de a ataca pe
fratele acesteia în timp ce coinculpatul aplica victimei lovituri cu parul în
cap, cauzându-i moartea, constituie complicitate la infracţiunea de omor[4].
3.3
Subiectul pasiv este de asemenea necircumstanţiat,
putând fi orice persoană în viaţă.
Ca şi la subiectul pasiv, legea nu cere o
anumită calitate specială. În situaţia în care calitatea aceasta există, poate
exista temei pentru schimbarea încadrării juridice a faptei. După consumarea
omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă[5].
4.
LATURA OBIECTIVĂ
4.1
Elementul material constă în activitatea de ucidere a
unei persoane. Activitatea de suprimare a vieţii poate fi o acţiune sau o
inacţiune.
La rândul ei, acţiunea poate fi directă
sau indirectă. Acţiunea directă poate fi fizică sau psihică. Astfel, este
acţiune directă de ucidere a unei persoane, o acţiune fizică, precum lovirea,
împuşcarea înţeparea, sugrumarea, etc.
Acţiuni directe psihice, pot fi
considerate şocurile psihice produse unei persoane suferinde, care conduc la
decesul acesteia (ameninţarea gravă, sperierea, intimidarea, durerea psihică
profundă, stresul psihic etc.)[6].
Acţiune indirectă există atunci când
autorul pune în mişcare o forţă materială (asmute asupra victimei un animal
periculos), ori expune victima la situaţii periculoase[7].
Omorul comis prin inacţiune, este mai
rar întâlnit, însă este posibil. Constă în fapta unei persoane de a nu
întreprinde o acţiune atunci când aceasta are o obligaţie legală, contractuală
sau socială.
4.2
Urmarea imediată constă în moartea victimei. Aceasta
poate surveni imediat, sau mai târziu. Dacă în urma comiterii actului de
violenţă nu are loc decesul victimei, acesta va fi luat în considerare ca
element al tentativei de omor.
4.3
Raportul de cauzalitate. Între elementul material şi
urmarea imediată trebuie să existe un raport de cauzalitate. Acesta există dacă
se stabileşte că fără acţiunea întreprinsă de făptuitor nu s-ar fi produs
moartea victimei. Nu este relevantă împrejurarea că la moartea victimei au
contribuit şi alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau posteriori.
Există posibilitatea întreruperii
raportului de cauzalitate când, ulterior comiterii faptei, intervine o cauză,
care produce moartea victimei independent de acţiunea făptuitorului[8].
5.
LATURA SUBIECTIVĂ. Infracţiunea de omor poate fi
comisă cu intenţie directă sau indirectă. Este comisă cu intenţie directă
fapta, atunci când,potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) NCP, făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte şi
este comisă cu intenţie indirectă fapta, atunci când, conform art. 16 alin. (3)
lit. b) NCP făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui.
În practică s-a stabilit că este vinovat de
comiterea infracţiunii de omor- săvârşită cu intenţie indirectă- persoana care,
conectând cablul de la reţeaua de curent electric de 220 V la gardul de sârmă
împrejmuitor al terenului său, a cauzat astfel moartea victimei, care a atins
sârma gardului încărcat cu electricitate[9].
În
privinţa modului de stabilire a intenţiei cu care a acţionat autorul
infracţiunii de omor, doctrina şi practica anterioară intrării in vigoare a
Noului Cod penal erau la unison. Astfel, se considera că trebuie să se ţină
cont de trei elemente:
a) instrumentul de care s-a folosit făptuitorul
pentru comiterea faptei. Acest instrument trebuie să fie apt de a ucide. Se va
ţine cont de dimensiunea acestuia, greutatea, duritatea, felul etc. Pot fi instrumente apte de a ucide pistolul, otrava, toporul, ciomagul ş.a.
b)
zona vizată de făptuitor. Lovitura sau loviturile aplicate de făptuitor trebuie
să vizeze organele sau zonele vitale ale victimei. Se consideră a fi regiuni sau zone vitale acele zone sau organe prin
lezarea cărora se produce moartea (e.g. inima, stomacul, plămânii, rinichii,
ficatul, capul)[10].
c)
forţa cu care au fost aplicate loviturile.
Făptuitorul trebuie să aplice
loviturile cu forţă şi cu un anumit grad de intensitate, de natură să producă
perforarea ţesuturilor şi secţionarea organelor, sau să fi cauzat leziuni
osoase grave, rupturi pulmonare etc.[11]
În practică s-a stabilit că multitudinea şi
intensitatea loviturilor, precum şi locul unde unele dintre acestea au fost
aplicate- regiuni vitale ale corpului (cord, ficat, rinichi)-, victima fiind
lovită şi după ce a căzut, exteriorizează intenţia inculpaţilor de a ucide,
întrucât, în cel mai favorabil caz pentru ei, acţionând în modul arătat,
aceştia au prevăzut eventualitatea morţii şi au acceptat acest rezultat, care,
de altfel s-a şi produs ca urmare a agresiunii lor[12].
Pentru a se putea stabili cu acurateţe intenţia cu care a acţionat
făptuitorul, toate aceste trei elemente trebuie să fie luate în considerare, în
caz contrar, putându-se ajunge chiar şi la o încadrare juridică greşită a faptei.
Mobilul
sau scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se va
putea ţine cont de ele în momentul individualizării judiciare a pedepsei.
Acelaşi
lucru a fost decis şi de practica judiciară:
„Deşi nu este un element constitutiv al
infracţiunii de omor, mobilul indică gravitatea faptei şi, ca atare, are
consecinţe asupra individualizării pedepsei”[13].
Pentru
că legea penală ocroteşte dreptul la viaţă al fiecărui om, va exista
infracţiunea de omor, deoarece există intenţia şi în situaţia în care
făptuitorul doreşte să ucidă o anumită persoană, dar ucide o alta fie din cauză
că s-a aflat în eroare asupra identităţii victimei (error in personam), fie
din cauza mânuirii defectuoase a instrumentului folosit pentru comiterea
infracţiunii, fie din cauza unor cauze accidentale (aberratio ictus).
Instanţa supremă s-a stabilit că împrejurarea
că inculpatul, mânuind cuţitul, a lovit din eroare, ucigând o altă persoană
decât accea pe care intenţiona să o lovească, nu este relevantă din punctul de
vedere al caracterizării laturii subiective, deoarece, prin incriminarea
infracţiunilor de violenţă îndreptate împotriva persoanei, este protejată orice
persoană fizică, oricare ar fi ea[14].
6. TENTATIVA ŞI CONSUMAREA.
6.1 Actele preparatorii sunt posibile, însă legiuitorul a ales să nu
le pedepsească.
6.2 Tentativa este posibilă în toate formele şi este pedepsită
prin dispoziţiile art. 188 alin. (2).
Astfel, tentativa poate fi, conform art. 32 alin. (1) întreruptă, atunci
când după punerea în executare a intenţiei de a comite infracţiunea activitatea
făptuitorului este întreruptă din cauze exterioare voinţei sale şi perfectă,
atunci când, cu toate că făptuitorul îşi duce acţiunea până la capăt,
rezultatul urmărit nu se produce.
Astfel, îngrădirea unui teren cu un cablu
electric neizolat, pus sub tensiunea de 220 V, urmată de atingerea cablului de
către o persoană, cu consecinţa electrocutării acesteia şi producerii unor
grave leziuni, vindecate în urma intervenţiei medicale, constituie tentativă la
infracţiunea de omor cu intenţie indirectă[15].
6.3 Consumarea infracţiunii are
loc în momentul în care se produce
urmarea imediată, adică moartea victimei, indiferent dacă aceasta are loc în
momentul efectuării actelor de violenţă sau la o perioadă de timp după
încetarea acestora.
7. Sancţiune. Omorul este pedepsit cu închisoare de la 10
la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Nu există diferenţe între
pedeapsa prevăzută de reglementarea anterioară şi reglementarea actuală.
Tentativa
este pedepsită.
8. Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu. Competenţa de judecată în primă instanţă revine, conform art. 36
alin. (1) lit. a), tribunalului.
[1] România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la 20
iunie 1994.
[2] Trib. jud. Constanţa, s. pen., dec. nr. 32/1999, în Dreptul nr. 9-12/1999, pp. 248-249.
[3] T.S. s. pen. dec. nr. 2355/1984, în Vasile PAPADOPOL, Ştefan DANEŞ, Repertoriu
de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.164.
[4] C.S.J. s. pen., dec. nr. 5478/2001, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2001, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 145.
[5] Alexandru BOROI, Drept penal. Partea specială. Conform Noului
Cod Penal, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2011, p. 27.
[7] Teodor VASILIU, Doru PAVEL,
George ANTONIU, Dumitru LUCINESCU, Vasile PAPADOPOL, Virgil ROMUREANU, Codul penal comentat şi adnotat . Partea
specială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 73.
[8] Simona ŞOMĂCESCU, Cristinel
RUJAN, Drept penal şi drept procesual penal. Curs
selectiv pentru licenţă. Ed. Rhabon, Tg- Jiu, 2006, p. 205.
[9] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 736/1968, în Constantin
SIMA, Codul penal adnotat cu practică
judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.277
[10] Trib. Mun. Bucureşti, secţ a II-a pen., dec. nr. 520/1992
[11] C.S.J., secţ pen., dec. nr. 130/1993, în Dreptul nr. 8/1993, p. 66.
[12] Trib. Suprem, dec. nr. 51/1976, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.274
[13] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2515/1971, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.305
[14] Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 100/1980, în Vasile PAPADOPOL, Mihai POPOVICI, op. cit., 1982, p. 274.
[15] C.S.J. secţ. pen. dec. nr. 1946/12.09.1996, în Ştefan CRIŞU, Elena- Denisa CRIŞU, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1989-1999, Ed. Argessis
Print, Curtea de Argeş, 1999, p.84.
